Summitul din Alaska dintre Donald Trump și Vladimir Putin nu a produs nici armistițiu, nici acorduri scrise, nici garanții de securitate. A produs însă o schimbare de ton cu potențial seismic: pentru prima dată de la începutul invaziei ruse, un președinte american sugerează public că responsabilitatea pentru pace revine Kievului, nu Moscovei.
Declarația lui Trump – „suntem aproape de un acord, dar Ucraina trebuie să fie de acord” – a mutat centrul presiunii diplomatice de la Washington spre Kiev. Iar luni, Volodimir Zelenski va păși în Biroul Oval știind că, în ochii partenerului său strategic, el este cel care trebuie să facă „înțelegerea”.
O ofertă construită pe logica Kremlinului
Surse diplomatice confirmă că la Anchorage, Vladimir Putin a prezentat o propunere familiară: cedarea integrală a regiunilor Donețk și Luhansk, în schimbul înghețării liniei frontului în sud (Zaporijjea și Herson). Este o „ofertă” care ar îngheța războiul în termeni favorabili Rusiei, legalizând de facto câștigurile teritoriale și oferind Kremlinului timp să se reînarmeze.
Pentru Ucraina, acceptarea unei astfel de formule ar echivala cu o capitulare mascată. Pentru Putin, însă, simplul fapt că ideea a fost discutată la o bază militară americană reprezintă o victorie simbolică: demonstrează că Statele Unite sunt dispuse să trateze hărțile de frontieră ca materie de negociere.
Trump schimbă strategia: de la sprijin la presiune
Dacă în 2022–2024 Washingtonul oferea Kievului garanții de sprijin „atât timp cât va fi nevoie”, în 2025 discursul se schimbă radical. Trump, revenit în rolul de negociator-șef, preferă o logică tranzacțională: „cedează ceva, câștigă pacea”.
În declarațiile de după summit, a evitat să vorbească despre sancțiuni, controlul armamentelor sau misiuni de monitorizare internațională. În schimb, a transmis direct lui Zelenski: „dacă vrei pace, trebuie să faci o înțelegere”.
Acest tip de presiune publică are dublu efect. Pe de o parte, transmite alegătorilor americani că Trump caută „sfârșitul războiului” fără costuri suplimentare pentru SUA. Pe de altă parte, îl lasă pe Zelenski expus, obligat să justifice în fața poporului ucrainean și a Parlamentului de ce ar trebui să cedeze teritoriu ocupat cu prețul a zeci de mii de vieți.
Biroul Oval: un teren minat pentru Zelenski
Întâlnirea de luni la Casa Albă va fi fundamental diferită de vizitele anterioare ale liderului ucrainean. Dacă în 2022 sau 2023 Zelenski era primit cu aplauze bipartizane în Congres și promisiuni ferme de sprijin, acum contextul este tensionat.
Trump intră în Biroul Oval cu obiectivul de a arăta progres: fie o declarație comună care să sugereze că Kievul „ia în calcul” o soluție de compromis, fie o formulare ambiguă care să îi permită să susțină în fața publicului american că „a adus pacea mai aproape”.
Pentru Zelenski, dilema este existențială. Acceptarea chiar și a unei negocieri pe baza planului rusesc ar echivala cu pierderea sprijinului politic intern și cu demoralizarea armatei. Refuzul tranșant ar putea însă tensiona relația cu singurul aliat care îi mai poate furniza garanții militare decisive.
La Bruxelles, Berlin și Ottawa reacțiile au fost rapide și ferme: „nicio pace nu poate fi clădită pe concesii teritoriale”. Liderii europeni știu că o Ucraină forțată să accepte pierderi teritoriale deschide calea pentru noi agresiuni ruse, fie în Ucraina, fie la granițele NATO.
Pentru aliații europeni, întrebarea-cheie nu este „cum obținem pacea repede?”, ci „cum prevenim un nou război?”. De aici tensiunea dintre Washington și restul Occidentului: Trump joacă pe logica rezultatului imediat, europenii avertizează asupra riscurilor pe termen lung.
Summitul din Alaska a fost, în esență, o bătălie de percepții. Putin a reușit să apară din nou ca lider global, discutând direct cu președintele SUA. Trump s-a prezentat ca negociatorul care „aproape a adus pacea”. Zelenski, în schimb, a fost absent de la masa discuțiilor și a apărut ulterior drept „cel care blochează acordul”. Luni, în Biroul Oval, nu se va decide doar soarta negocierilor ruso-ucrainene. Se va decide și dacă Occidentul mai vorbește cu o singură voce.
