Trilema nucleară a Europei

Liderii europeni încep să se gândească serios la un viitor în care Statele Unite – și armele lor nucleare – nu mai sunt garantul suprem al securității Europei.

În timpul Războiului Rece, președintele francez Charles de Gaulle a întrebat în mod celebru dacă Statele Unite ar „schimba New York-ul cu Parisul”. Dar ostilitatea administrației lui Donald Trump a dat o nouă urgență eforturilor Europei de a-și asigura propria apărare, relatează Foreign Affairs. Trebuie să navigheze într-o trilemă strategică în ceea ce privește opțiunile sale nucleare.

Cum va funcționa descurajarea post-americană?

Europa are  trei obiective pe care ar dori să le atingă: descurajare credibilă și eficientă împotriva Rusiei; stabilitate strategică, înțeleasă ca stimulente reduse pentru orice stat de a fi primul care utilizează o armă nucleară; și neproliferarea armelor nucleare către noi state. Din păcate, nu le poate realiza pe toate.

În absența protecției SUA , ar alege o combinație de neproliferare și stabilitate strategică. Franța și Marea Britanie ar rămâne singurele puteri europene înarmate nuclear și nicio altă țară nu ar dobândi arme nucleare.

Cele două puteri nucleare ale Europei ar continua să mențină arsenale dedicate în principal furnizării unei capacități fiabile de a doua lovitură, mai degrabă decât să ofere opțiuni extinse de primă utilizare.

Dar în acest scenariu, poziția de apărare a Europei împotriva Rusiei ar fi lipsită de credibilitate. Țările din prima linie a NATO, în special statele baltice, sunt vulnerabile la incursiunile limitate ale Rusiei. Fără sprijinul nuclear al SUA, neproliferarea și stabilitatea strategică ar fi în detrimentul credibilității de descurajare a Europei.

Cu alte cuvinte, menținerea atât a descurajării credibile, cât și a stabilității strategice necesită proliferare: țările est-europene ar trebui să aibă propriile arsenale nucleare pentru a descuraja Rusia să atace. Greu de crezut că se va întâmpla așa ceva.

O forță de apărare care ar putea face mai mult decât să întârzie un atac rusesc ar implica o creștere substanțială a efectivelor și o poziție comparabilă cu forțele americane staționate în Germania de Vest pe timpul Războiului Rece.

În principiu, un astfel de efort nu este imposibil, dar ar necesita timp și investiții susținute, mult peste ultimele creșteri pe termen scurt ale bugetelor europene de apărare. În mod realist, stabilirea unei poziții credibile de apărare înaintată ar dura probabil între șapte și zece ani – sau chiar mai mult.

Acceptarea unui nivel de instabilitate strategică în relațiile  dintre Europa și Rusia presupune asumarea unor riscuri nucleare reale. Liderii europeni trebuie să acționeze cumva pentru descurajarea post-americană, chiar dacă se confruntă cu alegeri dificile. Viitorul continentului este în joc.