Franța pare o națiune zăpăcită: iubește atât raționalismul, cât și șarlatania homeopatică, urăște bogăția, dar este specializată în lux, iar republica sa egalitară seamănă adesea cu o monarhie.
Acum, francezii sunt porniți într-un atac de pesimism paradoxal, în timp ce tulburările sociale se agravează, încrederea consumatorilor se prăbușește, iar ratingul de aprobare al președintelui Emmanuel Macron scade la minime istorice după o creștere nepopulară a vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani. Cu toate acestea, datele concrete sugerează că lucrurile sunt destul de bune.
Potrivit Bloomberg, cifrele de săptămâna trecută arată că economia Franței și-a revenit în primele trei luni ale anului – cu o creștere de 0,2%, mai bună decât cea a Germaniei, chiar dacă imaginile transmise în întreaga lume arătau poliția în conflict cu protestatarii, gunoaie îngrămădite pe străzile din Paris și primăria din Bordeaux incendiată.
Alte aspecte pozitive: rata șomajului este la cel mai scăzut nivel din ultimii 15 ani, companiile investesc, iar salariile cresc cu 4-5%, potrivit lobby-ului patronal Medef. Inflația actuală de 5,9% se situează sub media europeană.Parisul atrage locurile de muncă post-Brexit, marile bănci de pe Wall Street deschid noi sucursale.
Conversațiile din restaurante implică adesea o analiză îndârjită a „crizei naționale” la felul principal, înainte de a se plânge la desert că ofertele de călătorie sunt epuizate. Sondajele sugerează că francezii sunt pesimiști în ceea ce privește perspectivele țării – a doua economie europeană – dar mulțumiți de viața lor – un alt paradox.
Macron, care încearcă să își relanseze președinția în declin cu reduceri de impozite pentru clasa de mijloc, știe că norocul său economic s-ar putea să se termine în curând, pe măsură ce creșterile de rate se instalează exact în momentul în care capitalul său politic este epuizat.
Personalitatea sa abrazivă și manierele sale condescendente, împreună cu erorile politice de școlar, îl fac să nu poată călători prin Franța fără să fie întâmpinat de proteste și înjurături. Într-un alt paradox, chiar și elita pariziană deplânge…elitismul unui “președinte al bogaților”.
Lipsa unei majorități parlamentare absolute l-au făcut să pară o forță uzată chiar și în cadrul propriului său partid și i-a permis lui Marine Le Pen – Donald Trump al Franței – să câștige în popularitate renunțând la idei radicale precum Frexit. Situația a dus la apeluri din ce în ce mai grandioase pentru schimbare, inclusiv o a “Șasea Republică” mai puțin prezidențială.
Prioritatea imediată a lui Macron ar trebui să fie mai precisă: să construiască o majoritate parlamentară fiabilă pentru reformele viitoare, suflecându-și mânecile și găsind o coaliție viabilă cu o foaie de parcurs politică, mai degrabă decât o strângere de voturi ad-hoc.
Dacă nu reușește să mențină economia franceză pe calea reformelor, pericolul este reprezentat de adevăratul butoi cu pulbere, care este mult mai puțin vizibil decât protestele pentru pensii: datoria guvernamentală în valoare de peste 110% din produsul intern brut.
Pe măsură ce băncile centrale reduc achizițiile de obligațiuni și norii populiști se adună, capacitatea Franței de a continua să se împrumute și să cheltuiască pe fondul declinului demografic fără presiunea pieței ar putea fi un paradox prea mare.