Potrivit CIA, președintele chinez Xi Jinping a instruit forțele sale armate să fie capabile să atace Taiwanul până în 2027.
Nimic nu este sigur și nu există semne de mobilizare pentru un atac iminent. Dar, dincolo de asta, comportamentul Beijingului este în concordanță cu ordinele lui Xi: consolidează forțele de asalt, arsenalul nuclear și intensifică exercițiile militare. Și își face economia mai rezistentă la sancțiuni.
Reunificarea cu Taiwanul, comentează The Spectator, este piesa centrală a proiectului de a restabili statutul de națiune chineză și de a crea o ordine mondială sino-centrică. O chestiune de urgență strategică.
Unii observatori optimiști susțin că Occidentul poate descuraja China să cucerească obiectul său cel mai valoros, fluturând amenințări de coerciție economică și intervenție militară, având ca precedent Ucraina.
Dar Ucraina nu este un avertisment de descurajare fiabil, deoarece apetitul occidental pentru alte sancțiuni serioase împotriva unui alt inamic este redus.Puterile europene, așa cum semnalează Franța, sunt reticente în a purta un război economic împotriva Rusiei și Chinei în același timp. Forțele americane sunt suprasolicitate.
Ca și Rusia, China poate calcula că va rezista reacției internaționale. Înainte de a invada Ucraina, Moscova a acumulat rezerve valutare și, din punct de vedere economic, este încă pe linia de plutire. Multe piețe rămân deschise.
Din moment ce China își dorește Taiwanul, va plănui să reușească acolo unde Putin a eșuat, lovind rapid pentru a profita de un fapt împlinit, izolând insula și plasând povara escaladării pe umerii Occidentului.
China vrea întâietate în Asia, la fel și SUA. Scena este pregătită pentru o coliziune tragică între rivali care se tem că timpul este împotriva lor, amândoi pariind că îl pot face pe celălalt să se retragă.
Războaiele au loc din cauza unor calcule greșite. Oricât de raționale ar fi, marile puteri nu sunt rezonabile, mai ales atunci când valurile se întorc împotriva lor și graba intervine.
Temându-se de consecințele inacțiunii, China poate decide că „trebuie” să atace și, prin urmare, presupune că poate. Ar trebui să fie crezută.