La summitul NATO de la Haga, toți cei 32 de lideri, cu excepția unuia, au fost de acord să își majoreze cheltuielile de apărare la 5 % din PIB, așa cum a cerut Donald Trump.
Excepția a fost prim-ministrul spaniol Pedro Sanchez. Insistența sa că 2,1% va fi suficient l-a înfuriat pe Trump care a afirmat că va face Spania să ”plătească dublu” prin măsuri comerciale.
Dar confruntarea a fost pregătită de luni de zile. Încă de la realegerea lui Trump, Sanchez s-a poziționat ca principal oponent al președintelui SUA, notează The Spectator. Într-adevăr, premierul spaniol și susținătorii săi au sugerat în mod repetat că victoria lui Trump în alegerile americane este confirmarea unei creșteri a extremismului global de extremă dreaptă.
Sanchez și miniștrii săi par să considere că misiunea lor este de a conduce lupta împotriva erodării democrației și a exaltării xenofobiei al cărei exponent cel mai puternic ar fi Trump.
Prezentându-se ca moștenitori ai nobililor republicani care au luptat împotriva generalului Francisco Franco în războiul civil (1936-1939), socialiștii spanioli își închipuie că sunt deosebit de bine plasați pentru a înțelege și a combate această „amenințare fascistă”.
O strategie convenabilă, deoarece îl justifică pe Sanchez să se agațe de putere. Implicat în scandaluri de corupție, este supus unor presiuni enorme pentru a convoca alegeri generale. Dar insistă că, de fapt, este de datoria lui să rămână; la urma urmei, alegerile ar conduce aproape sigur la un guvern de dreapta ce s-ar baza pe sprijinul Vox – un partid apropiat de Trump, pe care Sanchez și adepții săi îl descriu drept fascist.
Sentimentul antiamerican
Pactul de la Madrid din 1953, care a oferit Statelor Unite baze militare în Spania, părea să legitimeze și să consolideze regimul lui Franco. Stânga, care a nutrit speranțe că America ar putea într-o zi să ajute la înlăturarea dictatorului, s-a simțit trădată.
Mai recent, când a devenit prim-ministru în 2004, socialistul Jose Luis Rodriguez Zapatero a retras imediat trupele din Irak, stârnind mânia președintelui Bush și aducând Spaniei reputația de aliat nesigur.
De asemenea, țara a fost întotdeauna divizată cu privire la aderarea la NATO. Când a aderat în 1982, socialiștii au ieșit în stradă cu bannere pe care scria „Nu NATO”. Mai târziu, când au ajuns la putere, s-au răzgândit, experimentând ceea ce premierul Felipe Gonzalez a numit „un proces brutal de adaptare la realitate”.
În aprilie, când Sanchez a promis să crească bugetul de apărare al Spaniei de la 1,3 % la 2 % din PIB, partidele radicale de stânga și separatiste care susțin fragilul său guvern de coaliție l-au acuzat imediat de propagandă belicoasă.
Acum, politicienii de stânga par încântați de nemulțumirea lui Trump. Unul dintre ei a anunțat imediat că „întotdeauna a fost un lucru bun să enervezi un fascist neoliberal”. Un altul a declarat că refuzul Spaniei de a plăti 5 % dovedește că nu este un „stat vasal”. Rămâne de văzut cum vor reaționa spaniolii la amenințările lui Trump de a-i pedepsi cu tarife vamale.