În 2002, administrația Bush susținea ideea răsturnării regimului lui Saddam Hussein din Irak. Dar au existat o mână de contestatari, mai ales Brent Scowcroft.
Fostul consilier pentru securitate națională (sub Gerald Ford și George H. W. Bush) a îndemnat America să ia în considerare legea consecințelor neintenționate și să își deschidă imaginația către scenarii de coșmar.
O imaginație similară este extrem de necesară astăzi, în timp ce ”șoimii” de la Washington și Ierusalim visează cu bucurie la prăbușirea regimului iranian.
O invazie a Irakului, a argumentat Scowcroft încă de la început, ar distrage atenția SUA de la urmărirea lui Osama Bin Laden și a al-Qaeda, actorii din spatele atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001. Și a avertizat că schimbarea regimului ar însemna „ocuparea unui teritoriu arab ostil”. Nu pentru luni, ci pentru ani. Pe scurt, relatează UnHerd, Scowcroft a prezis tot ceea ce a mers prost cu operațiunea „Libertatea Irakului”.
Unchiule Sam, suflecă-ți mânecile!
În weekend, potrivit Axios, guvernul lui Benjamin Netanyahu a solicitat oficial intervenția Statelor Unite în operațiunea sa împotriva Iranului.
În cazul în care Israelul își continuă traiectoria actuală, inclusiv țintirea infrastructurii civile și nucleare a Republicii Islamice, va distruge statul iranian. Dar israelienii nu sunt nici capabili, nici înclinați să adune piesele după aceea. Mai degrabă, ei vor „internaționaliza” problema. Ceea ce înseamnă: Unchiule Sam, suflecă-ți mânecile!
Prăbușirea regimului de la Teheran va genera o criză masivă care va destabiliza Orientul Mijlociu și regiuni aflate mult dincolo de acesta.
Un război civil – în toate dimensiunile sale etnice, sectare și ideologice – ar radia instabilitate în Irak, Turcia, Azerbaidjan sau Pakistan. Prin urmare, izbucnirea unui conflict etno-sectar ar pune presiune pe Washington să intervină. Pentru Europa, scenariul războiului civil ar însemna aproape sigur un val uriaș de migranți, care ar putea eclipsa exodul din Siria(2015-2016).
”Șoimii” insistă asupra faptului că doar o minoritate de iranieni sprijină regimul; toți ceilalți, în opinia lor, sunt locuitori spirituali din Los Angeles sau Miami, care frecventează rave-uri, dar se întâmplă să trăiască sub autoritatea și fanatismul lui Khamenei.
Nu există nicio modalitate de a sonda cu exactitate societatea iraniană, însă Republica Islamică se bucură de un nucleu de susținere în rândul unei părți deloc neglijabile a populației, fie prin angajament ideologic, fie ca urmare a beneficiilor materiale prin apartenența la Corpul Gardienilor Revoluției. În caz contrar, nicio represiune nu ar fi putut menține regimul la putere timp de aproape o jumătate de secol.
Iranul se află lângă Strâmtoarea Hormuz, prin care trece 20% din petrolul lumii. Dacă islamiști – inspirați de al-Qaeda sau ISIS – o vor cuceri, cine va avea sarcina de a-i disloca și de a securiza această rută vitală?
Poate că va fi vorba de China, având în vedere dependența sa de energia iraniană. Dar ar permite Beijingului să își extindă prezența în Orientul Mijlociu, ceea ce contrazice logica „pivotului către Asia” – scopul aparent al strategiei americane.
Adepții schimbării regimului iranian insistă asupra faptului că scepticii au „învățat prea mult” lecția din Irak și Afganistan; că Statele Unite nu trebuie să fie paralizate de teama de instabilitate și consecințe imprevizibile. Probabil. Dar având în vedere miza, învățarea excesivă este cu siguranță mai bună decât ignorarea pericolelor.