Și dacă SUA nu mai vor să fie responsabile pentru securitatea europeană?!

Aceasta este tema pe care a tot adus-o în prim plan fostul președinte Donald Trump atunci când a început să întrebe de ce SUA plătesc partea leului pentru securitatea europeană și a cerut ca fiecare stat membru NATO să plătească factura, adică măcar 2% din PIB pentru înzestrare militară. Și cine controlează piața occidentală (dar nu numai pe asta!) de vânzare de armament dacă nu industria producătoare din America?! Dar asta e o altă discuție și să nu mergem în direcția asta, că imediat suntem numiți „putiniști”…

Totuși, în actualul context geopolitic, rămâne pertinentă discuția deschisă de Trump. Starea de lucruri din prezent mai poate continua în felul ăsta numai dacă Washingtonul va mai avea capacitatea de a se proiecta în orice direcție dorește și când dorește, altfel plasarea UE sub umbrela de securitate a SUA devine devine din ce în ce mai puțin credibilă.

Și dacă, totuși, Casa Albă nu mai vrea să fie responsabilă pentru securitatea europeană?!

Jocul la două capete al Europei

Până de curând, Europa a jucat la două capete – America i-a asigurat securitatea militară, iar Rusia, pe cea energetică. Prețul plătit: o dependență totală de gazele rusești.

Dar, în același timp, statele europene au înțeles că trebuie să fie elementul „proxy” căutat de adevăratul proprietar al NATO, SUA. Dependența excesivă a Europei de America în ceea ce privește securitatea sa a conferit Washingtonului un veto în ceea ce privește direcția Apărării europene. Începând cu anii ‘90, Casa Albă și-a folosit puterea efectivă de veto pentru a bloca ambițiile de dezvoltare militară ale Uniunii Europene, nepermițându-i să miște în front.

Însă faptul că în Ucraina lucrurile nu merg conform planului deschide o nouă discuție despre care ar trebui să fie rolul NATO în lumina nevoilor legitime de securitate europene și mai ales ce nevoi pot fi numite legitime. Cu excepția Poloniei și a României, să recunoaștem că tot mai puține țări NATO sunt dispuse să urmeze orbește instrucțiunile de la Washington, în special cele privind achizițiile de armament (că, doar banii îi interesează pe americani, înainte de orice!). Franța este și ea un jucător pe piața vânzării de armament și vrea, măcar în Europa, o felie mai mare, iar Turcia deja este ghimpele din coasta Alianței – vrea și în NATO, vrea și să facă afaceri (și face!) cu Rusia.

Europa nu mai este ceea ce a fost. În ultimii 30 de ani, de la sfârșitul Războiului Rece, s-a schimbat dramatic, în special în mentalitățile sale colective și individuale. A trăit într-o bulă, permițându-le altora să-i decidă soarta.

Este clar că, azi, politica SUA față de securitatea UE nu reflectă în prezent această transformare a societății europene și, mai mult de atât, a periclitat grav modelul de securitate energetică și de afaceri care funcționa cu succes de câteva decenii, având la bază o producție subvenționată cu energie rusă ieftină și forță de muncă străină importată.

Cine plătește factura

Ce este NATO, în realitate, și care sunt adevăratele sale ambiții putem vedea doar privind la facturile decontate de români și polonezi. Afaceri de ordinul sutelor de milioane de euro cu puternica industrie de armament americană, totul în numele păstrării dreptului de a putea activa vreodată Articolul 5 din tratat. Principiul aliaților, stipulat acolo, îi obligă să se protejeze reciproc împotriva atacurilor, dar când nu există nicio amenințare reală, Articolul 5 devine mai mult un băț decât un morcov.

NATO susține că se străduiește să asigure o pace durabilă în Europa, bazată pe valorile comune ale democrației, libertății individuale și statului de drept. Dar acest lucru este irelevant atunci când nici măcar membrii alianței nu se pun de acord cu privire la cine atacă pe cine, ce este și ce nu este o organizație de apărare etc. Organizația Atlanticului de Nord are propriile probleme interne și nu vorbește pe o singură voce, cu atât mai puțin nu reprezintă interesele reale ale tuturor membrilor săi.

Henry Kissinger, fostul secretar de Stat al SUA, a rezumat bine acest lucru când a spus: „Poate fi periculos să fii dușmanul Americii, dar să fii prietenul Americii este fatal!”.

Alianța Nord-Atlantică, biciul Washingtonului

S-au cheltuit sume uriașe pe războiul din Ucraina, care trebuia să aducă haos în Rusia, proteste de stradă împotriva regimului lui Vladimir Putin, o blocadă totală a Moscovei pe plan global și, în final, fărâmițarea Federației Ruse. În schimb, avem creșterea BRICS, pierderea Orientului Mijlociu de către SUA și sporirea influenței Chinei în lume, bașca o amenințare directă la adresa dolarului prin începerea decontării comerțului în propriile monede între state ca India, Rusia, China și Arabia Saudită.

Economiile principalilor susținători ai războiului din Ucraina, Germania și SUA, au fost și ele afectate și s-ar putea să nu se mai recupereze niciodată la nivelurile anterioare. Nemții încep să spună acum „cu prieteni ca ăștia, cine are nevoie de dușmani?” și fac aluzie la sabotarea conductelor Nordstream 1 și 2 de către americani (potrivit profesorului Seymour Hersh), care le asigura producția internă de gaze.

Ideea este că NATO a încetat să mai fie o organizație colectivă de securitate, existând prea multe agende interne separate. Washingtonul își prezintă politica externă într-un limbaj înflorit, susținând că luptă pentru „democrație”, „drepturile omului” și așa-numita „ordine bazată pe reguli”, dar în realitate este vorba doar despre dorința disperată de a întârzia declinul hegemoniei unipolare americane asupra relațiilor internaționale.