Sfârșitul Françafrique? Revolta împotriva neocolonialismului

În august 1958, Charles de Gaulle a pornit într-un turneu în coloniile franceze din Africa Subsahariană. Scopul său era să le prezinte un plan de alăturare a Franței într-un nou tip de „comunitate”.

Parisul urma să controleze în continuare ceea ce numea „servicii de stat”, care includeau apărarea, problemele monetare, vămile, mass-media și comunicațiile. Între timp, o nouă autonomie cvasi-limitată ar permite mai mult sau mai puțin țărilor africane să își gestioneze afacerile interne și să suporte costurile, odată suportate în mare parte de Franța.

De Gaulle a prezentat noua schemă sub o aparență de mărinimie, dar au urmat avertismentele: orice colonie care ar respinge propunerile s-ar confrunta cu secesiunea de Franța „cu toate consecințele ei”.Nu a trecut mult timp până când lumea a aflat ce însemna acest lucru în practică.

Atunci când de Gaulle a vizitat Guineea în luna următoare, liderul acestei colonii, Ahmed Sékou Touré, a declarat sfidător: „Nu renunțăm și nu vom renunța niciodată la dreptul nostru legitim la independență”.

De Gaulle s-a înfuriat, s-a întors urgent la Paris și a ordonat retragerea imediată a miilor de funcționari francezi care făcuseră să funcționeze birocrația coloniei și care asigurau personalul clinicilor și școlilor.

Franța nu este, desigur, singura țară europeană care a stăpânit africanii, dar istoria sa este unică prin persistența și răspândirea geografică, relatează Foreign Policy. O luptă pentru independență în Algeria a dus la căderea celei de-a patra Republici franceze și a amenințat cu un război civil în inima Europei în același an cu turneul subsaharian al lui de Gaulle.

După mai bine de 60 de ani, o revoltă remarcabilă împotriva influenței franceze este în curs de desfășurare în Sahel: unul după altul, liderii din Niger, Burkina Faso și Mali  s-au pronunțat împotriva influenței franceze în Africa de Vest și au luat măsuri pentru a reduce sau elimina prezența soldaților, corporațiilor și diplomaților francezi în țările lor.

Au sugerat că vor pune capăt cooperării cu Franța în ceea ce privește controlul fluxului de migrație africană dinspre nord, care traversează Sahara spre Europa. De asemenea, au discutat despre ieșirea din uniunea monetară și moneda de lungă durată, francul CFA, care a fost creată de Franța în principal ca o modalitate de a susține exporturile franceze în regiune.

Președintele militar al Nigerului, Abdourahmane Tchiani, a cerut Franței să plătească despăgubiri statelor africane pentru ceea ce el  a numit “un jaf de ani de zile”. În Burkina Faso, un alt lider militar, Ibrahim Traoré, a jurat că nu va mai permite ca țara sa să fie “dominată de europeni”.

Revolta Sahelului a  captat imaginația a milioane de africani care trăiesc în alte foste colonii franceze și dincolo de acestea, inclusiv în statele de coastă mai bogate, ale căror relații oficiale cu Franța nu au fost până acum perturbate în mod serios. Președintele francez Emmanuel Macron ar putea să vadă aceste tensiuni ca o reglare de conturi la scară mare.

Chiar și pentru o viziune binevoitoare asupra colonialismului și capitalismului în Africa, este greu de susținut că Franța a făcut suficient pentru a contribui la promovarea dezvoltării în fostele sale posesiuni sau pentru a le integra mai bine în economia globală.

Există o altă provocare lansată de liderii din Burkina Faso, Mali și Niger, care va avea probabil un impact mult mai mare în timp: ei provoacă alte țări africane – atât francofone, cât și anglofone – să dărâme barierele care le despart în mod paralizant.

Mânia față de Franța este utilă doar dacă devine un catalizator pentru o mai mare autonomie a africanilor, care își construiesc propriile monede regionale, propriile căi ferate și autostrăzi și constituie uniuni politice și economice care există mai mult decât pe hârtie.