Am avut două luni de stare de urgență. Două luni cu drepturi și libertăți restrânse cam după ureche. Decizia nu a rezolvat nimic în legătură cu răspândirea virusului. A dat, în schimb, startul jafului organizat la nivel de stat. La adăpostul achizițiilor fără licitație afacerile au curs una câte una. Multe, cât mai multe, foarte multe. Și, de asemenea, a dat frâu liber angajărilor pe ochi frumoși, sufocând instituțiile statului cu neamuri, amante și prieteni de partid. Starea de bulibășeală națională a continuat cu zece luni de stare de alertă. Neconstituțională, dar mană cerească pentru cei aflați la guvernare. Încă nu se terminaseră afacerile de făcut, iar tentația era foarte mare.
Mai urmează încă o lună, despre care nu se știe ce soartă ne hărăzește. De patru săptămâni, cifrele vârâte sub ochii noștri arată că pandemia s-a cam ofilit. Mai puțini infectați, mai puțini morți. Dar acum, brusc, cifrele iar au luat-o razna. Vine valul al treilea, care face prăpăd, tulpina românească e mai periculoasă ca oricare dintre suratele ei, vor veni și al patrulea val, și al cincilea și oricâte valuri va fi nevoie ca guvernul să rămână neclintit pe scaune.
Pericol de răzmeriță
Încă nu este sigur dacă vom avea iar o stare de alertă. Putem fi ținuți cu botul pe labe și fără asta. Se găsesc imediat doi bolnavi într-un cartier, plus un focar la un centru de îngrijiri pentru bătrâni și gata, am sărit de trei cazuri la mia de locuitori. Suficient cât să se închidă un oraș întreg. La București e și mai simplu. Se declară carantină în 15 localități din preajma lui și este imposibil ca unul dintre locuitorii de acolo să nu-și lase virusul la oraș. Sau din București să-l ducă acasă. E o carantină modernă, care te lasă să te plimbi pe unde vrei dacă ai adeverință. E nevoie de stare de alertă? Nu, pentru că oricând se poate decide închiderea Capitalei. Nu îi poate acuza nimeni pe guvernanți că au greșit socotelile. Dimpotrivă. Le-au făcut foarte bine. De două luni la București au loc proteste. Vin oameni din toată țara. Riscul de a pleca de aici cu virusul Covid după ei este inexistent. Altul este virusul de care autoritățile se tem, cel al răzmeriței. Și pentru a-l stăvili este nevoie de instituirea stării de tăcere.
Ciocu’ mic, avem de distrus o țară!
Într-un oraș închis, la revedere cu protestele. Nici măcar cu suta de oameni nemulțumiți. Citesc ceea ce scrie colega mea, Claudia Marcu. Despre faptul că președintele Klaus Iohannis doar că nu a făcut explozie când protestele au ajuns la Palatul Cotroceni. Imaginea lui de protector al națiunii a fost grav avariată de polițiștii și grefierii care îi zdrăngăneau din tobe sub balcon, cerându-și drepturile. Lui, care își iubește țara învățând-o să se spele pe mâni și să poarte mască, ei bine, tocmai lui să i se ceară socoteală? La Palatul Victoria, aceeași învălmășeală. Sindicaliștii ăștia obraznici își vor salariile și respectarea obligațiilor pe care statul și le-a asumat. Pensionarii țipă după majorarea pensiilor, după cum a fost promisă. Guvernul le răspunde ori că nu le-a promis nimic, ori că nu sunt bani. E nevoie de starea de alertă? Nu. E nevoie de instituirea stării de tăcere, ca răzmerița să nu se întindă. Apoi, în liniște, guvernul va putea să vândă o bucată de țară. După care încă una. Și încă una. E nevoie de tăcere pentru ca guvernanții, sub pretextul pandemiei, să țină țara în case și să nu vocifereze. Iar la final, când nu va mai fi mare lucru de făcut, vor ști să ne râdă în nas. Dacă nu vă convenea, de ce n-ați ieșit în stradă?
