Demisia lui Ionuț Moșteanu, ministrul Apărării prins cu un CV mai elastic decât bugetul de stat, nu e un simplu episod în folclorul politic dâmbovițean. Este un test picat de serviciile secrete, o palmă pentru Palatul Victoria, o lovitură pentru credibilitatea Guvernului Bolojan și o invitație deschisă la întrebări pe care nimeni nu vrea să le audă. Cine verifică miniștrii? Cine răspunde pentru informațiile clasificate ajunse în posesia cui nu trebuie? Cine își asumă salariile și privilegiile încasate sub identități profesionale discutabile? Și, mai ales, cât de vulnerabilă este România dacă astfel de episoade sunt tratate cu replici de genul „și-a dat demisia, gata, circul s-a încheiat!”?
Primul mare semn de întrebare planează asupra serviciilor secrete, care ar trebui să fie gardienii integrității celor care ajung în funcții cu acces la secrete de stat.
SRI și SIE ce verifică, mai exact?
Dacă SRI și SIE și-au făcut treaba în mod profesionist și i-au prezentat Nicușor Dan dosarul complet al lui Moșteanu, cu toate ciudățeniile academice la vedere, atunci avem o problemă uriașă. Avertismentele serviciilor secret au fost ignorate în mod intenționat de președinte?
În schimb, dacă SRI și SIE nu au suflat un cuvânt, problema devine și mai adâncă, pentru că înseamnă că statul român a fost pus în postura de a încredința Apărarea unei persoane despre care nimeni nu știa nimic. Iar omul ăsta a avut acces la scenarii de război și hărți pe care nu trebuie să le vadă nici prietenii, nici dușmanii și nici platformele de social media, cunoscut fiind apetitul USR-iștilor pentru spovedanii pe Facebook.
Indiferent ce variantă este adevărată, România se găsește într-o poziție fragilă.
SRI și SIE sunt obligate să verifice integritatea celor care ajung în poziții cu acces la informații clasificate. Vorbim de miniștrii, totuși, nu de vecinul de la etajul 3.
Nici premierul Ilie Bolojan nu iese prea strălucit din această poveste. Și în cazul lui se impune aceeași întrebare firească – își verifică sau nu miniștrii înainte să-i pună în fotoliile de la Palatul Victoria?
Dacă știa despre neregulile din CV-ul lui Moșteanu și a închis ochii, responsabilitatea lui Bolojan este evidentă și trebuie să plece din funcție, punct. Mai ales că tot mai mulți români se întreabă dacă nu cumva premierul este influențat sau chiar intimidat de grupări civice și ONG-uri.
În schimb, dacă nu știa despre hibele din dosarul ministrului Apărării, atunci lipsa sa de vigilență devine ea însăși un risc pentru România.
În lipsa transparenței Executivului, inevitabil că apar tot felul de suspiciuni alimentate în spațiul public: cât de mult influențează grupurile civice sau ONG-urile deciziile politice de la vârf și cât este propagandă și cât manipulare în ceea ce s-a întâmplat la MApN?
Nimeni nu poate nega evidența, deși USR-iștii sunt experți în așa ceva – scandalul „Moșteanu” n-a făcut decât să lase un gol în ceea ce înseamnă credibilitatea acestei organizații catapultate în funcții-cheie, deși majoritatea nu i-a acordat nici votul, nici încrederea sa.
Bolojan are de dat multe răspunsuri, inclusiv unul la această întrebare: de ce ar trebui să rămână Ministerul Apărării în portofoliul unui partid care a demonstrat că selecția internă lasă loc de improvizație?
Cine răspunde pentru accesul lui Moșteanu la secrete de stat?
O altă întrebare care trebuie pusă, deși unii analiști tv o împing sub preș, ține de accesul lui Ionuț Moșteanu la informații clasificate.
Vorbim despre un om care a stat la masa Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) și poate a participat la discuții în care au fost analizate inclusiv scenarii de război, situații strategice și decizii cu impact major. Faptul că acum demisionează nu anulează accesul pe care l-a avut. Cine răspunde pentru faptul că o persoană aflată sub suspiciuni de fals în acte a avut acces la informații clasificate? Cum se închide acest cerc? Și, mai ales, de ce am accepta ca o astfel de situație să fie tratată cu un simplu „asta a fost, mergem mai departe”?
Nu putem trimite în arhivă, sub eticheta „fost ministru problematic”, un episod care are implicații de securitate națională.
La fel de incomodă este și chestiunea salariilor și a privilegiilor. În orice stat funcțional, ocuparea nejustificată a unei funcții publice ar declanșa discuții despre recuperarea prejudiciului. În România, tradiția este alta, după cum bine știm: demisia închide orice discuție, iar beneficiile rămân neatinse, ca o rentă pe viață primită pentru simplul privilegiu de a fi ocupat un fotoliu ministerial.
Este normal? E moral? E legal? Sunt întrebări la care instituțiile abilitate ale statului și mai ales premierul Ilie Bolojan trebuie să răspundă, nu doar românii revoltați de pe Facebook.
Investigația DNA, o coincidență?
Peste toată povestea cu Ionuț Moșteanu planează episodul mitei de la MApN, care seamănă izbitor de mult cu o piesă prost scrisă, dar perfect jucată.
Pe scurt, cazul ar fi următorul: s-a aflat despre suma de un milion de euro care ar fi trebuit, conform unor discuții dintr-un dosar DNA, să ajungă la ministrul Apărării. Actorii sunt: un intermediar, oameni de afaceri interesați de muniție din spațiul ex-sovietic, iar dialogurile – stenograme „scăpate” în presă. La scurt timp după ce se află de „mita de la MApN”, hop și demisia lui Moșteanu, dar venită în urma dezvăluirilor despre falsul din CV privind studiile sale.
Coincidențele sunt prea multe ca să nu ridice sprâncenele publicului. Într-o țară în care instituțiile comunică rar și prost, iar politicienii comunică des și imprecis, coincidențele nu mai au credibilitate.
În final, ce ne roade nu este doar despre câți alți politicieni se află într-o situație similară. Problema reală e în altă parte: cât de vulnerabilă este România dacă astfel de episoade sunt posibile? Cine a spus că America e țara tuturor posibilităților s-a înșelat. La București, serviciile secrete verifică superficial miniștrii, premierul află din presă cu cine stă la masă, președintele țării vede dosare, dar nu le discută cu nimeni, miniștrii semnează acte pe baza unor diplome fantomă și demisia rămâne soluția „standard” atunci când o criză devine publică.
Cine mai apără Apărarea în România?