România intră în 2026 cu un mesaj fără echivoc pentru cetățeni: plătiți mai mult, munciți mai mult, așteptați mai mult! Este început de an, momentul acela în care oamenii își fac calculele, își plătesc taxele locale – au blocat ghișeul.ro și au făcut cozi la Direcțiile de Taxe și Impozite! -, își privesc facturile și își ajustează bugetele. Numai că, de data aceasta, vorbim de un adevărat șoc financiar programat, livrat rece, prin decizii administrative luate arbitrar.
Efectele imediate anticipate de economiști sunt următoarele: carburanții se vor scumpi, din nou, alimentele urcă odată cu ele, țigările, alcoolul și sucurile vor fi taxate mai dur. Mai departe, impozitele pe locuințe cresc haotic și apare o taxă nouă pe coletele venite din afara UE (China, mai precis), o lovitură mică, dar simbolică, pe care o resimt „doar” câteva milioane de români.
Iar peste toate planează mesajul Guvernului Bolojan: „Nu avem de ales, am rămas fără bani!”.
Doar că statul, așa cum se vede din afară, pare să nu ducă lipsă de nimic. Ba, și-a făcut timp să fie generos cu sine!
S-au găsit bani, dar de sporuri și salarii obscene
În timp ce românilor li se cere „responsabilitate” și să accepte tot felul de scumpiri așa-zis necesare, în instituțiile-cheie ale statului continuă să funcționeze o economie paralelă a privilegiului. Curg sporurile beneficiile primite de „speciali”: sporuri pentru confidențialitate, sporuri pentru stres, iar alte sporuri pentru așa-numita „suprasolicitare neuropsihică” completează salarii brute care depășesc cu mult realitatea economică a României.
La CSM și CCR, mii de lei lunar se adaugă peste indemnizații deja obscene. În Ministerul Justiției, funcționari cu peste 30.000 de lei brut pe lună mai primesc încă aproape 7.000 de lei pentru „suprasolicitare”. În diplomație, „condițiile grele” sunt răsplătite în birouri sigure, climatizate, „efort” departe de orice risc real.
Este o discrepanță care nu mai poate fi explicată prin competență sau responsabilitate. Este o ruptură între gașca politicienilor și cetățeanul care muncește și plătește.
Austeritatea, se vede limpede, este selectivă. Se aplică doar acolo unde nu există pârghii de apărare. Statul care cere sacrificii nu este și statul care le face. Ilie Bolojan ne vorbește despre lipsă de bani, dar în același timp își protejează cu grijă zonele de interes.
Iar această fractură devine și mai evidentă în momentul în care premierul mută discursul spre muncă și pensionare. „Trebuie să creștem vârsta de pensionare în toate domeniile”, spune șeful PNL, invocând echitatea, sustenabilitatea și modelul european. Dar românul de rând a tradus mai practic mesajul: vom munci mai mult și ne vom pensiona mai târziu, pentru a îndestula gurile hămesite ale „Sistemului” total corupt și inegal ce guvernează țara.
Problema nu este ideea reformei, ci ipocrizia ei structurală, care miroase urât și ne întoarce stomacul pe dos. În timp ce omului simplu i se cere să rămână activ până aproape de limita biologică (potrivit statisticilor, speranța de viață nu trece de 70 de ani!), statul continuă să-și premieze propriul confort. „Morala socială” este predicată de un prim-ministru și subalternii săi care nu renunță la nimic. Sacrificiul este cerut de sus, dar practicat doar jos.
Cât mai poate fi împinsă răbdarea socială?
Bolojan are grijă să aplice asimetric reforma despre care vorbește la tv – cu mare grijă, să nu care cumva să atingă nucleul dur al sistemului hiper-privilegiat!
„Pentru binele comun”, muncitorul din fabrică și pensionarul amărât sunt obligați să accepte toate scumpirile, asta în timp ce funcționarul de la stat bine plasat în funcții-cheie are pregătite explicații docte despre cât de justificat este sporul său.
În ianuarie 2026, nu mai vorbim despre cifre, ci despre ruptura morală dintre stat și cetățean. Un stat care vorbește despre echitate, dar funcționează pe bază de excepții. Toate măsurile nepopulare luate de Guvernul Bolojan au fost lute exclusiv pe spinarea celor fără putere de negociere.
În acest context, se naște întrebarea dacă „reformele” astea mai sunt legitime. Oare cât timp mai pot trage la jug românii pentru niște politicieni care cer sacrificii, dar nu sunt dispus să le facă ei înșiși.