Cei care proclamă cu glas tare că luptă împotriva fasciștilor continuă, de fapt, să îmbrățișeze și să mânuiască armele definitorii ale despotismului. Când vine vorba de țări etichetate a fi „controversate”, suntem învățați să recunoaștem tirania prin utilizarea tacticii de represiune – disidența față de creștini este cenzurată, protestele împotriva statului sunt interzise, opozanții, aspru pedepsiți, iar jurnaliștii devin „criminali”, „spioni”.
Când un guvern nefavorabil Occidentului se angajează într-o astfel de conduită, nu este doar ușor, ci obligatoriu să-l consideri ca fiind despotic. Dar când opresiunea este arma Vestului, se impune cadrul exact opus: descrierea ca fiind ceva despotic nu mai este obligatorie, ba total interzisă!
Tiranie, doar la dușmanii Vestului!
Tirania există doar în adversarii Occidentalui, dar niciodată în Occident!
De fapt, în asemenea situații se vorbește despre o necesitate, asuprirea disidenței este tratată ca o axiomă permanentă a afacerilor internaționale, ca și cum democrațiile vestice ar fi protejate divin de tentațiile represiunii autentice. Azi, a sugera că o democrație „curată” (adică, occidentală) a coborât la același nivel de represiune (vezi ce s-a întâmplat recent în Canada!) ca dușmanii oficiali ai Occidentului înseamnă a face o afirmație considerată intrinsec absurdă sau chiar vag trădătoare.
Garantul implicit al acestui cadru reconfortant pentru poziția presei mainstream este democrația. Conform mitologiei rumegate la tv decenii la rând, țările occidentale nu pot fi niciodată la fel de represive ca dușmanii din Est deoarece guvernele lor sunt alese cel puțin democratic.
De la WikiLeaks la „Convoiul libertății”
Dar această asigurare, oricât de atrăgătoare ar părea când este fluturată pe la Antena 3, se prăbușește complet la cea mai mică examinare critică. De exemplu, represiunea de un deceniu a lui Julian Assange și WikiLeaks demonstrează cât de grave au devenit atacurile neoliberale asupra disidenței.
Deși Departamentul american al Justiției nu a reușit să găsească dovezi de criminalitate după ani de anchetă asupra WikiLeaks, fostul președinte al Comitetului pentru Securitate Internă a Senatului, sen. Joseph Lieberman, a reușit să preseze coloși din Big Finn, ca MasterCard, Visa, PayPal și Bank of America să închidă conturile WikiLeaks și astfel să le alunge din sistemul financiar, sufocându-le capacitatea de a primi fonduri. De asemenea, compania Amazon, prin Jeff Bezos, a fost presată să elimine WikiLeaks din serviciile sale de găzduire. Toate acestea au reușit să distrugă relativ repede capacitatea WikiLeaks de a opera, asta, repet, în ciuda faptului că ONG-ul (site-ul) nu a fost acuzat de nicio infracțiune!
Tacticile brevetate împotriva WikiLeaks au devenit acum arme standard folosite de autoritățile așa-zis democratice. În Canada, Guvernul lui Justin Trudeau confiscă și îngheață conturile bancare ale protestatarilor (camionagii) din „Conviul libertății” fără niciun proces judiciar. Mai în urmă, în 2017, când în Catalonia s-a încercat o mișcare după modelul „Kosovo” (dreptul la autodeterminare pe criteriu etnic), metodele Madridului de a zdrobi protestele i-au șocat pe mulți – Spania i-a tratat pe activiști nu ca pe protestatari interni care își exercită drepturile civice, ci ca pe teroriști și insurecționiști! Au fost arestări în masă, iar liderii catalanilor, acuzați de răzvrătire, au primit ani grei de închisoare!
Deviza neoliberalismului: cine nu e cu noi, e împotriva noastră!
Pe fondul isteriei rusofobe, cauzate de invadarea Ucrainei, în România s-a încercat punerea genunchiului pe grumazul presei. Libertatea de exprimare a fost luată la țintă de niște arafați oportuniști, care numaidecât au mirosit avantajele instaurării cenzurii asupra întregii mass-media.
Ce nu acceptă acești marxiști vopsiți este că peste tot în lume, de la Est la Vest, s-a răspândit o teribilă furie și chiar ură față de clasa conducătoare neoliberală. Alde Trump, Brexit-ul și ascensiunea partidelor de extremă dreapta au apărut în țări unde așa ceva era de neconceput. În loc să sacrifice câteva dintre beneficiile inegalității care au generat mare parte a furiei populației sau să ofere măcar unele concesii simbolice, elitele neoliberale occidentale au optat pentru forță, pentru un sistem care zdrobește toate formele de disidență de îndată ce apar.
Eliminarea persoanelor (publice și nu numai) de pe rețelele de socializare îi privează de dreptul de a vorbi liber, dar blocarea lor în economia financiară este ceva foarete gravă: îi privează pe acei oameni care protestează de dreptul de a-și câștiga existența!