Războaiele nu sunt accidente!

Asasinarea de către Israel a unui important lider Hamas la Teheran în luna iulie, incursiunea Ucrainei în Rusia în cursul verii și o serie recentă de interceptări aeriene și maritime chineze din ce în ce mai asertive în Marea Chinei de Sud au alimentat temerile că unele conflicte de lungă durată ar putea escalada în războaie mai ample.

Deși incidentele provocatoare pot împinge crizele pe scara escaladării, războaiele cu adevărat involuntare sunt rare. În timpul crizei rachetelor cubaneze din 1962, de exemplu, SUA au amânat represaliile după ce trupele sovietice au doborât un avion spion american, retrăgându-se din pragul războiului, relatează Foreign Affairs. Depășirea liniilor roșii nu face conflictul inevitabil.

Moartea a trei soldați americani într-un atac cu dronă susținut de Iran în ianuarie nu a declanșat un război între Washington și Teheran. În aprilie, atacul masiv cu drone și rachete lansat de Iran împotriva Israelului nu a declanșat un conflict la scară largă între cele două state.

Dar, pentru a evita războiul, liderii ambelor părți trebuie să se stăpânească în momentele de criză, fără a pierde aparența sau a arăta slăbiciune. Pentru a face acest lucru, ei trebuie să își analizeze cu atenție acțiunile – cum, când și unde să exercite presiuni asupra rivalilor în moduri care să evite declanșarea unor represalii escaladate.

Istoria secretă

Teama de escaladare involuntară nu este nouă în relațiile internaționale. Analiștii au petrecut decenii discutând dacă planurile de mobilizare militară au făcut ca statele europene să intre „somnambule” în Primul Război Mondial.

În timpul Războiului Rece, factorii de decizie politică se temeau că defecțiunile de funcționare ale armelor, alarmele false ale sistemelor de avertizare rapidă și acțiunile neautorizate ale ofițerilor ar putea declanșa o conflagrație nucleară.

Unii au sugerat că statele intră în conflict atunci când acțiunile militare creează un impuls care îi împiedică pe liderii politici să se retragă de pe marginea prăpastiei. Alții au susținut că liderii ar putea răspunde cu lovituri militare majore dacă percep în mod eronat acțiunile limitate ale unui rival drept o amenințare existențială.

Dar afirmația că statele ajung în războaie pe care nu au ales să le poarte din cauza întâmplării sau a reacțiilor în lanț din armată nu este în concordanță cu realitatea. Chiar și în cele mai tensionate momente ale Războiului Rece, Statele Unite și Uniunea Sovietică nu au intrat niciodată accidental în conflict. În schimb, liderii au găsit întotdeauna o cale de ieșire.

Linii neclare

Țările se angajează în mod obișnuit în acțiuni riscante în timpul crizelor, luând măsuri riscante care sporesc perspectivele de război. Motivul este evident: astfel se poate determina un adersar să își schimbe comportamentul.

Caracterul imprevizibil al acestor acțiuni sporește riscul de accidente, erori de comunicare sau judecăți greșite care ar putea face ca un incident minor să degenereze într-un conflict mai amplu.

De multe ori, factorii de decizie politică mențin în mod deliberat limite vagi pentru a-și consolida poziția. Deși oficialii anunță uneori praguri explicite, prea multă claritate poate slăbi descurajarea, permițând rivalilor să știe cât de departe pot merge. Ambiguitatea poate spori descurajarea, forțându-i pe adversari să dea dovadă de reținere, pentru a nu depăși un prag de escaladare.

Se pot utiliza instrumente coercitive care sunt mai ușor de negat sau mai puțin vizibile pentru public. În anii 1950, piloții sovietici și americani au purtat un război aerian deasupra Peninsulei Coreea, pe care Washingtonul și Moscova l-au ținut ascuns. În prezent, Ucraina refuză adesea să își asume responsabilitatea pentru atacurile sale cu drone asupra Rusiei. De asemenea, statele utilizează din ce în ce mai mult tactici din „zona gri”, cum ar fi războiul cibernetic, sau se bazează pe aliații proxy.

Drumul către conflict este un proces de acțiune-reacție

Așa cum a arătat conflictul dintre Iran și Israel, războiul nu este aproape niciodată inevitabil. Drumul către conflict este un proces de acțiune-reacție. Liderii decid dacă și cum să răspundă la mișcările unui rival și adesea caută modalități de a reduce temperatura.

La urma urmei, escaladarea până la război nu este întotdeauna în interesul unui stat. Victoria nu este garantată, iar costurile luptei ar putea depăși câștigurile.

Pe măsură ce crizele devin din ce în ce mai frecvente și mai intense, rolul liderilor în îndepărtarea statelor de prăpastia războiului devine din ce în ce mai important. Dar nu trebuie să intre în panică din cauza unui război involuntar. Instrumentele de reținere se află în mâinile lor.