Radiografia Kremlinului: de la țarul Putin la Putin “colectiv”

A fost un spectacol politic de neuitat. La 21 februarie 2022, în ajunul războiului în toată regula al Rusiei împotriva Ucrainei, președintele Vladimir Putin a prezidat o reuniune televizată a Consiliului de securitate națională al Rusiei. El a cerut membrilor consiliului să declare dacă sunt în favoarea recunoașterii de către Moscova a independenței republicilor separatiste din Donbas. Evenimentul pus în scenă a lăsat impresia unui țar singuratic și disprețuitor față de consilierii săi. Aceștia se tem de el, în timp ce încearcă cu disperare să-i facă pe plac. El îi umilește doar de plăcere.

Răspunsul Kremlinului la recenta revoltă a lui Evgheni Prigozhin, șeful mercenarilor Wagner, reconsideră această imagine, comentează în Financial Times  politologul Ivan Kratsev. Nu Putin, ci „Putinul colectiv” (o figură care îl include, printre alții, pe Alexandr Lukașenko, dictatorul din Belarus) a fost cel care a decis rezultatul crizei.

Putin, individul, a fost iritat și umilit de trădarea  Wagner și a ieșit la televizor amenințând că „va fi dur”. Dar „Putin cel colectiv” a ajuns la concluzia că ar fi mai înțelept să negocieze cu rebelii și să găsească o strategie de ieșire. Acum știm că s-a întâlnit cu Prigojin și cu alți comandanți  pe 29 iunie. Pentru cineva obsedat de trădare,  aceasta a fost o pastilă amară de înghițit.

Ce s-a schimbat? În primul rând, relația dintre Putin și elitele rusești. Acum se teme de ele nu mai puțin decât se tem ele de el. Se teme mai puțin de vocea lor decât de ieșirea lor. Mulți dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi îl învinovățesc personal pentru starea actuală a lucrurilor. Decizia lui Putin de a instrumenta competiția dintre Wagner și Ministerul Apărării a fost cea care a dus în cele din urmă la marșul mercenarilor spre Moscova.

Efectul Jukov

Revolta lui Prigojin a scos la iveală contradicția centrală a politicii de personal a lui Putin. Pentru a câștiga războiul, Putin are nevoie de lideri ambițioși și nemiloși precum șeful  Wagner. Cu toate acestea, pentru a-și asigura puterea și pentru a garanta unitatea elitelor, el trebuie să se bazeze pe figuri fără carismă precum ministrul apărării, Serghei Șoigu, și generalul Valeri Gerasimov, șeful Statului Major General.

Teama de „efectul Jukov” – apariția unui general popular precum celebrul Gheorghi Jukov, comandantul sovietic care a capturat Berlinul nazist – explică de ce Prigojin a trebuit să plece. Publicul ar putea vedea o astfel de figură ca pe o alternativă la Putin. Mercenarii  Wagner au spulberat fațada de normalitate care este atât de importantă pentru Kremlin.

Loviturile de stat eșuate se termină în paranoia

Toate loviturile de stat încep cu o conspirație. Loviturile de stat eșuate se termină în paranoia. Prin urmare, este logic să ne așteptăm la schimbări dramatice la vârful Kremlinului. Dar aceste așteptări ar putea fi greșite. Epurările la nivelurile inferioare ale serviciilor de securitate sunt inevitabile, dar nu este clar  dacă vor urma schimbări la nivel superior.

În primul an al războiului din Ucraina, schimbările la vârful ierarhiei de la Moscova au fost surprinzător de limitate. Și, în timp ce războaiele aduc de obicei la putere lideri ambițioși și adesea nemiloși care și-au dovedit valoarea în luptă, doar două grupuri au urcat în ierarhia lui Putin din februarie 2022. Este vorba despre fiii vechilor prieteni ai lui Putin și adjuncții săi – pe scurt, cei despre care se crede că sunt loiali și pe care liderul îi cunoaște personal.

Ce trebuie să învețe Occidentul

Stabilitatea a învins necesitatea unei conduceri mai eficiente. Acum, în urma revoltei Wagner, Putin se confruntă cu o alegere dificilă. Cu greu poate desființa conducerea militară a Rusiei fără să recunoască faptul că Prigojin avea dreptate. Dar cu greu poate câștiga războiul cu această conducere. Insurecția Wagner a întărit „colectivul Putin”.

În timp ce majoritatea rușilor au fost îngroziți de perspectiva unui război civil, iar cota de popularitate a lui Prigojin s-a prăbușit, noul consens în Occident este că orice schimbare de putere în Rusia este o oportunitate, în măsura în care orice alt lider în afară de Putin – indiferent de opiniile sale politice – va avea mai multe șanse de a opri războiul.

Ar fi o iluzie ca puterile occidentale să vadă marșul lui Prigojin asupra Moscovei ca pe un precursor al sfârșitului regimului lui Putin. Ar fi, de asemenea, o greșeală să îi neglijeze importanța. Ceea ce semnalează este o schimbare a puterii de la Putin țarul la Putin colectivul.