Odată cu recentul pivot al politicii externe americane în ceea ce privește Europa și NATO, a devenit clar că membrii europeni ai Alianței trebuie să majoreze cheltuielile pentru apărare.
Inevitabil, va trebui ca puterile de mijloc ale NATO – Franța, Germania, Polonia și Regatul Unit – să se implice și să preia rolul de lider.
Franța a menținut în mod constant o armată capabilă și a cheltuit o bună parte din PIB-ul său pentru apărare, dar nu a atins obiectivul de 2% stabilit de NATO în anii anteriori.
În 2023, președintele Emmanuel Macron a anunțat planuri de creștere considerabilă a cheltuielilor militare: 413 miliarde de euro în perioada 2024-2030.
În Germania, ministrul Apărării, Boris Pistorius, s-a angajat să facă din Bundeswehr „coloana vertebrală a descurajării și apărării colective în Europa”.
Polonia a devenit rapid un actor-cheie în cadrul NATO, de la o armată modestă la momentul anexării Crimeii de către forțele rusești în 2014, la a treia ca mărime după SUA și Turcia.
Această modernizare înseamnă că Polonia joacă un rol crucial în securizarea flancului estic. De asemenea, cheltuie cel mai mult pentru apărare: 4,12 % din PIB.
Regatul Unit a atins în mod constant obiectivul de 2% stabilit de NATO și, în ultimii patru ani, chiar l-a depășit ușor, proiecte precum tancul Challenger 3 și vehiculul blindat Boxer primind o finanțare de aproximativ 5 miliarde de lire sterline.
Atât Franța, cât și UK dețin capacități nucleare, dar sistemul britanic de rachete Trident este furnizat și întreținut de SUA, potrivit Modern Diplomacy. Între timp, „Force de dissuasion” franceză este complet independentă.
Doar o conducere unificată poate descuraja Rusia
Deși este indubitabil că puterile de mijloc și Europa în ansamblu iau mult mai în serios cheltuielile pentru apărare și, pentru prima dată de la Războiul Rece încoace, acestea sunt considerate o prioritate, mai este încă un drum lung de parcurs până când NATO, fără ca SUA să aibă un rol principal, ar putea fi considerat comparabil cu NATO pe care l-am cunoscut până acum.
Mai simplu spus, Alianța riscă să nu aibă o conducere unificată în lipsa americanilor. Uniunea Europeană este adesea divizată de ideologii politice diferite, interese naționale și probleme nerezolvate între statele membre.
Un exemplu cheie în acest sens este tensiunea de lungă durată dintre Turcia și Grecia – ambele membre NATO, dar în mod frecvent în dezacord din cauza istoriei lor de dispute teritoriale. UE și NATO nu reușesc de multe ori să coopereze, ceea ce declanșează conflicte interne.
Majoritatea puterilor de mijloc par să se concentreze pe consolidarea propriilor capacități naționale, mai degrabă decât pe promovarea coeziunii. Rezultatul este o abordare fragmentată și dezorganizată.
Cu toate acestea, nu ar trebui niciodată subestimată puterea unei amenințări externe de a uni națiunile și de a le oferi un inamic comun, iar Rusia pare să facă exact acest lucru.