Există un moment în viața fiecărui pacient aflat pe patul de moarte în care medicii ies din salon, dau jos mănușile și recunosc: „Am făcut tot ce-am putut.” În cazul PSD, momentul acela e acum. Doar că medicul se numește Sorin Grindeanu și, în loc să lupte pentru viața pacientului, se asigură că deconectarea de la aparate se face… cât mai lent, să nu deranjeze prea tare. Cine, însă, a băgat în comă partidul? Marcel Ciolacu, desigur, un anestezist de provincie care a confundat seringile cu bețele de chibrit.
Cândva partidul care conducea România cu o mână de fier în mănușă de catifea (dar cu buzunarele burdușite), PSD este azi un spectru al propriei glorii. Un monument în dărâmare, cu fațadă scorojită și temelia surpată. Electoratul, odinioară fidel ca un câine dresat cu pomeni și frica de „ceilalți”, a început să mârâie. Și, mai nou, mușcă.
Sondajele recente sunt un fel de certificat de deces scris cu creionul chimic. INSCOP plasează PSD la un umilitor 13,7%. CURS, ceva mai milos, le dă 20%. Adică un fel de „muribund, dar încă respiră”, chiar dacă e conectat la aparate. Între timp, AUR urcă în sondaje ca un Făt-Frumos electoral cu iz de naționalism – 40% și procentul suveraniștilor se mărește direct proporțional cu prostiile Guvernului Bolojan. În spate, PNL face ce știe mai bine: mimează existența.
Scorul celor de la USR nici nu merită comentat, „reziștii” oricum vor fi aduși la putere și dacă ajung la 5%, ca balamaua UDMR.
Ciolacu și Grindeanu, groparii PSD
Iar în mijlocul prăpădului, domnul Grindeanu vine să ne lumineze – cică România n-ar fi de ieri, de azi în deficit, ci de câțiva ani. Mulțumim, Sorine! Dar de ce, când erai în campanie, nu ne-ai spus asta? De ce atunci cheltuiați ca-n cluburile de fițe de pe Nordului, aruncați cu bani în toate direcțiile și promiteați marea cu sarea, fără să scoateți un sunet despre gaura bugetară?
Grindeanu, cu alura lui de funcționar apatic pe la vreo primărie de județ, își joacă rolul de gropar al PSD cu o apatie aproape poetică. Nu tu viziune, nu tu strategie, nu tu comunicare cu electoratul social-democrat. Doar liniște, letargie și câteva apariții TV, cât să nu uite lumea că există.
Nici despre Marcel Ciolacu n-ar fi mai multe de zis, doar că a reușit performanța rară de a face dintr-un partid de 45% unul de 13% fără să clipească. Un Houdini al decăderii politice. Ar merita o diplomă pentru „Contribuție deosebită la autodistrugerea unui colos”.
Iar în toamnă vine congresul PSD. Moment de răscruce, zic unii. Se alege o nouă conducere sau se face pomana partidului, pe asta n-au lămurită strategii PSD? Se vor strânge foști și actuali baroni, cu batiste la piept și lacrimi la colțul ochilor, întrebându-se cine mai are curajul să urce pe puntea Titanicului roșu. Se vehiculează nume – Lia Olguța Vasilescu, Mihai Tudose, Gabriela Firea, Victor Negrescu – dar nimeni nu pare pregătit să conducă o epavă. Iar cei care ar avea ceva suflu, ceva viziune, stau departe, căci n-au chef să-și lege cariera de un partid în descompunere. 
Ce vedem în Kiseleff este o moarte lentă, anunțată, dar parcă nimeni nu are curajul să o recunoască. PSD nu mai are influență, nu mai are vână, nu mai are lideri. Doar baroni obosiți, lideri locali care visează la pensii speciale și un electorat tot mai puțin dispus să asculte aceleași poezii despre grija față de om. România anului 2025 este alta, numai că PSD-ul a rămas tot în 2005, cu discursuri ieftine și tactici expirate.
Dacă trendul se păstrează, la viitoarele alegeri s-ar putea ca sigla trandafirilor să nu mai înflorească prin nicio secție de votare. Abia atunci poate vor recunoaște și șmecherii aflați acum la „butoane” că PSD nu a fost ucis de dușmani, ci s-a sinucis cu mâna sa. Lent, dar cu multă dârzenie.