O știre s-a strecurat nebăgată prea mult în seamă. Colega mea, Claudia Marcu, scria pe 23 decembrie: „Ministerul Finanțelor Publice a anunțat, în noul program de guvernare, că intenționează să listeze la bursă pachetele majoritare de acțiuni ale companiilor de stat, dar și ale băncilor. Mai mult, Trezoreria statului va intra și ea în proces de privatizare, păstrându-se în portofoliu doar partea de statistică și datorie publică… trezoreria va fi reorganizată, astfel că partea de operațiuni se va transfera către mediul privat, iar partea de datorie publică și de statistici va deveni departament al Ministerului Finanțelor Publice”. Reacții din partea finanțiștilor sau a economiștilor? Exceptându-l pe profesorul Mircea Coșea, niciuna. Îngrijorări? La fel. „Opoziția dură” a PSD? Nici, partidul se pregătea de piftii și sarmale.
Cu alte cuvinte, tot ceea ce mai deține statul în momentul de față trebuie vândut. Nimeni nu poate explica, însă, de ce. De unde a apărut această necesitate? A descoperit Coaliția de dreapta vreo formulă magică a bunăstării sau doar urmează îndeaproape agenda ambasadorului american Adrian Zuckerman, care ne cerea cu vehemență să vindem tot?
Cu gândul doar la furt
Intervenția lui Zuckerman nu este întâmplătoare. Declarația lui a apărut cu o lună înaintea alegerilor din 6 decembrie, când se cunoștea destul de bine care va fi configurația noului Parlament. Era, deci, momentul să acționeze.
„Companiile deținute de stat reprezintă o sursă de patronaj politic, de persoane cu conexiuni politice, nepotism și alte mediocrități. Companiile deținute de stat încetinesc economia, adăpostesc corupția, împiedică o concurență corectă și amână creșterea economică”, afirma el la începutul lui noiembrie 2020. Iar povestea lui se suprapunea pe jocul din spatele unei legi promovate de PSD, prin care se interzicea înstrăinarea participațiilor statului la companiile și societățile naționale, la bănci, precum și la orice altă societate la care statul are calitatea de acționar, indiferent de cota de participație deținută. Interdicția prevăzută de lege era de doi ani. Lovit în moalele capului, căci atunci era mai disperat ca niciodată să facă bani din orice, Guvernul Orban a atacat legea la Curtea Constituțională. Dar Curtea a decis că legea este constituțională, chestiune care a zdruncinat planurile lui Orban și ale acoliților. Guvernul s-a repliat imediat și a produs o Ordonanță a cărei urgență nu a reușit să o probeze nici până în ziua de astăzi. Modifica însă termeni ai legii inițiale, fapt ce i-ar fi permis înstrăinarea activelor statului.
Tot mai săraci
Supusă la vot, legea care prevedea respingerea Ordonanței a rămas în picioare, astfel că se revenea la legea inițială, așa cum fusese promovată de PSD. Bineînțeles că lui Klaus Iohannis nu i-a convenit și a așteptat momentul învestirii noului Parlament, căruia i-a trimis legea de respingere spre reexaminare. Poziția PSD nu mai trebuie comentată, întrucât nu se va schimba.
Partea proastă este că raportul de forțe în Parlament s-a schimbat și Coaliția de dreapta este acum majoritară. Iar asta înseamnă că ceea ce plănuise Guvernul Orban în ordonanța inițiată va rămâne și va intra în vigoare. Se va da liber, ușor-ușor, la vânzarea avuției naționale. I se va spune, probabil, privatizare strategică, deși este promovată doar strategia furtului mascat. Cu fiecare companie vândută vom fi tot mai săraci. Aceasta să fie europenizarea României, de care i se umplea gura lui Klaus Iohannis când vorbea despre ea? România modernă și prosperă, de care vorbea la începutul primului mandat, așa trebuie să arate? Din ce în ce mai golită de avere?
Ce probe mai vreți?
Când în urmă cu vreo patru, cinci luni am scris că-l bănuiesc pe Iohannis că are un alt rol decât acela de a fi președinte în adevăratul sens al termenului, că are un rol trasat de Uniunea Europeană de a ne aduce cât mai repede la sapă de lemn prin vânzarea avuției, mi-am pus lumea în cap.
Nu după mult timp, când un coleg de breaslă, ziarist celebru, într-o emisiune televizată a avansat aceeași ipoteză, dar pe care nu o știa de la mine, având și el sursele lui, moderatoarea era să facă atac de cord și a reacționat cu vehemență. Îi cerea probe. Mai trebuie probe când lucrurile sunt atât de evidente?