Dacă vreți să vedeți cum arată o politică ecologică pentru comerț, aceasta se prezintă sub forma unor producători de oțel din întreaga lume care își arată nemulțumirea în timp ce completează foi de calcul privind emisiile de carbon și a unor cultivatori de ulei de palmier din Malaezia și Indonezia care analizează minuțiosul detaliu al fotografiilor realizate de sateliți.
Destinația tuturor acestor informații este Bruxelles. Negocierile comerciale de mediu la nivel multilateral sunt, în esență, moarte: India blochează întregul principiu de a discuta despre schimbările climatice în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.
Un alt punct de tensiune este mecanismul unilateral de ajustare la frontiera de carbon (CBAM) al UE și viitoarea sa interdicție privind mărfurile produse pe terenuri recent despădurite.
Ca de obicei, fiind vorba de UE, măsurile complexe sunt birocratice în practică, relatează Financial Times. CBAM și defrișările sunt de competența direcțiilor de impozitare și, respectiv, de mediu ale Comisiei Europene, nu a direcției de comerț, iar acestea sunt mai puțin obișnuite să se ocupe de politica care afectează producătorii străini.
Chiar și oficialii Comisiei recunosc în mod privat că punerea în aplicare, în special în cazul defrișărilor, a fost slabă. Pentru exportatorii străini, noile reglementări ale UE pot semăna foarte mult cu protecționismul prin intermediul așa-numitelor bariere tehnice în calea comerțului.
Ca o dovadă, săptămâna aceasta, un grup special de soluționare a litigiilor din cadrul OMC s-a pronunțat cu privire la o plângere depusă de Malaezia împotriva unei directive a UE privind energia regenerabilă care, de fapt, a blocat importurile de ulei de palmier. Concluzia generală a fost că principiul fost pus în practică în mod defectuos.
În cazul CBAM, companiile care importă oțel și alte produse cu emisii mari de gaze – ca și în cazul tarifelor comerciale, importatorii sunt cei care vor plăti efectiv taxa – trebuie deja să raporteze aceste emisii către UE înainte de impunerea planificată a tarifelor în 2026.
Taxele sunt menite să egalizeze prețul carbonului pentru produsele interne și cele importate, extinzând, în esență, sistemul UE de comercializare a emisiilor la întreprinderile străine.
Factorii de decizie politică, în special cei din vecinătatea UE, cum ar fi Turcia și Regatul Unit, au în vedere posibilitatea de a se conecta direct la sistemul ETS al UE, ceea ce ar reduce puterea discreționară a politicilor, dar ar elimina și birocrația.
Între timp, pentru întreprinderi precum producătorii de oțel din Turcia – țara, care se află în interiorul uniunii vamale a UE, este al cincilea exportator de oțel din lume – procesul este un fel de zguduială.
Ce spune Ugur Dalbeler, de la Federația exportatorilor de oțel din Turcia: “Am fost obișnuiți ca lumea să fie împărțită în două, țările dezvoltate jucându-se fericite pe terenul lor, iar țările în curs de dezvoltare pe cont propriu. Acum descoperim că suntem afară și trebuie să ne întoarcem înăuntru. Ajustarea CMAB implică completarea unor foi de calcul Excel foarte complicate”.
Oricât de banale ar părea, aspectele practice ale procesului stârnesc la fel de multe plângeri ca și principiul. Raportarea emisiilor de către importatorii din UE este mult mai lentă decât se spera. Companiile au avertizat că site-ul internet al UE este plin de erori și că metodologia este complicată. “Valorile implicite” – măsuri de referință publicate de UE – le supraestimează amprenta de carbon.
Povara este deosebit de grea pentru firmele comerciale mai mici. Orice lot de import de produse CBAM cu o valoare mai mare de doar 150 de euro trebuie să fie raportat și, în cele din urmă, va trebui să plătească taxe. Există o industrie înfloritoare de consultanți care le vor ajuta, dar, evident, contra cost. Asta e politia ecologică a UE: încurcă-lume.