Ucrainenii ar vrea să intre în Uniunea Europeană, însă mai au de așteptat.
În 1993, Ucraina a anunțat că dorește să adere la UE, dar era prea săracă și prea coruptă pentru a fi un mebru credibil.
În orice caz, ușa clubului european părea închisă, notează The Economist. Unii aspiranți ceva mai credibili, printre care șase din Balcanii de Vest, au înregistrat puține progrese în eforturile lor de aderare, care durează de zeci de ani; nimeni nu a mai fost admis în UE după Croația, în 2013.
Ucraina rămâne o țară săracă, agrară și predispusă la excese oligarhice – și, în plus, se află în război. După ce și-a depus cererea de aderare la patru zile după invazia Rusiei, i s-a acordat statutul de candidat câteva luni mai târziu. În iunie 2024, autoritățile de la Kiev au deschis oficial negocierile de aderare, un proces care impune oricărui aspirant la statutul de membru să adopte legislația UE acumulată de-a lungul a zeci de ani – o sarcină dificilă chiar și pentru țările aflate în pace.
Din partea Ucrainei, o parte din fervoarea reformistă care odată îi uimea pe eurocrați pare să fi slăbit. O încercare stângace a președintelui Volodimir Zelenski de a împiedica activitatea a două agenții anticorupție în iulie a fost întâmpinată cu groază în cercurile UE. Episodul a evidențiat cât de ușor poate fi inversat progresul, mai ales când reformele încep să dea roade.
Din partea UE, orice țară ce avansează în procesul de aderare necesită acordul repetat al fiecărui guvern național care face parte în prezent din club. Ungaria își exercită dreptul de veto asupra trecerii Ucrainei la următoarea etapă a negocierilor. Premierul Viktor Orban, care seamănă cel mai mult cu un portar necooperant, se confruntă cu alegeri în aprilie și consideră că atacarea Ucrainei îi va ajuta cauza.
La Bruxelles se vorbește despre „soluții creative”. Una dintre propuneri este veche: să se permită Ucrainei și altor țări să se asocieze strâns cu UE, beneficiind de piața unică și de libera circulație, dar rămânând în afara clubului – un statut de rang secund.
În timpul valului de extindere din 2004, Polonia și alte țări au trebuit să accepte ca cetățenii lor să aibă acces la piețele forței de muncă ale celor mai bogate țări europene abia după șapte ani de apartenență. Mai există un scenariu posibil: ultimele țări care ar adera să nu aibă aceleași drepturi de veto precum membrii existenți.