La o reuniune organizată săptămâna trecută de Oxford Institute for Energy Studies, mulțimea de directori, factori de decizie politică și consultanți a fost întrebată dacă Uniunea Europeană va face din nou din Rusia principalul său furnizor de gaze.
Sondajul a arătat o împărțire de 40%-40%, restul fiind indecis. Oricât de mult ar jura liderii europeni că nu se vor întoarce la afaceri cu rușii după războiul din Ucraina, realitățile inevitabile ale geografiei și ale piețelor pot învinge chiar și pe cei mai hotărâți decidenți politici.
Dacă acest lucru se va întâmpla sau nu, contează nu doar pentru piețele energetice europene – și pentru mastodonții săi industriali – ci și pentru viitorul investițiilor în gaze în țări de la Qatar la Mozambic și SUA. Miliarde de dolari în instalații de export de gaz sunt în joc.
Înainte ca Putin să ordone invazia în Ucraina, Rusia furniza Europei aproximativ 40% din gazul pe care îl consuma. Puntea energetică, construită de-a lungul deceniilor, rezistase celor mai tensionate episoade ale Războiului Rece, dezintegrării Uniunii Sovietice și liberalizării piețelor energetice europene. Totul s-a schimbat în februarie.
Putin a transformat gazul într-o armă, reducând exporturile către o țară europeană după alta, în speranța de a rupe unitatea pro-Ucraina a blocului. Regiunea încă mai cumpără mult gaz natural lichefiat rusesc, dar exporturile prin conducte au scăzut.
Ponderea gazului rusesc în mixul european va scădea în 2023 la mai puțin de 10%. În timp ce Uniunea Europeană a interzis importurile de petrol din Rusia, nu a făcut același lucru cu gazul rusesc.
Cu toate acestea, Agenția Internațională pentru Energie a modelat un scenariu care arată că fluxurile de gaz rusesc în Europa vor scădea până în 2025 și vor ajunge la zero până în 2028, printr-o combinație de mai multe importuri de GNL și o producție mai mare din parcurile solare și eoliene.
Agenția presupune că întreruperea comerțului cu gaze naturale dintre Rusia și Europa va fi „permanentă”. În capitalele europene, oficialii sunt ferm convinși că și-au învățat lecția. „Vom fi cu adevărat liberi doar atunci când vom putea renunța complet la gazul rusesc”, a declarat ministrul austriac al energiei, Leonore Gewessler.
Mai realist, Michael Kretschmer, liderul landului german Saxonia, a avertizat că a rămâne la nesfârșit fără gaz rusesc ar fi “ignorant din punct de vedere istoric și greșit din punct de vedere politic”.
Pentru mulți politicieni germani, prețurile contează. În prezent, Berlinul plătește 140 de euro pe megawatt/oră pentru a importa gaz, de aproximativ șapte ori mai mult decât media din 2010 până în 2020.
Lecția petrolului irakian
Și istoria petrolului oferă exemple de reveniri improbabile, subliniază Bloomberg. Națiunile Unite au impus un embargo total asupra petrolului irakian la patru zile după ce armata lui Saddam Hussein a invadat Kuweitul în august 1990.
Chiar și după ce SUA l-au învins pe Saddam un an mai târziu, Washingtonul a insistat să mențină embargoul până în 1996, când l-a înlocuit cu un sistem cunoscut sub numele de „petrol contra hrană”, care permitea Irakului să folosească veniturile obținute din vânzările de țiței pentru nevoi umanitare.
Până în 2001, SUA importau la fel de mult țiței irakian ca la începutul anului 1990 – totul în timp ce Saddam a rămas la putere la Bagdad.
Se poate întâmpla același lucru cu gazul rusesc și cu Putin? Este posibil. Probabil că Europa nu se va mai întoarce niciodată la aceleași contracte pe termen lung din trecut cu Rusia și probabil că va trebui să importe mai puțin gaz pe măsură ce trece timpul, datorită energiei regenerabile.
Dar dacă își va păstra competitivitatea industriei chimice, alimentare și a industriei grele, va avea nevoie de gaze ieftine. Iar pentru Europa nu există gaz mai ieftin decât cel al Rusiei. Într-un fel, Kievul ar putea foarte bine să insiste ca Europa să cumpere gaz rusesc prin intermediul conductelor care traversează Ucraina de la est la vest.
Ca parte a oricărui acord de pace, Rusia va trebui probabil să contribuie la costurile de reconstrucție a Ucrainei. Această factură s-ar ridica la zeci de miliarde de dolari, dacă nu chiar mai mult. Cum ar putea Kremlinul – indiferent cine îl conduce – să plătească pentru asta? Exact în același mod în care Saddam – și liderii irakieni succesivi până în februarie 2022 – au plătit 52,4 miliarde de dolari drept reparații pentru Kuweit: vânzând combustibili fosili.