De mult prea multe ori în istoria recentă, Uniunea Europeană s-a angajat să ia lucrurile în serios, doar pentru a amâna procesul pentru o dată viitoare.
Atunci când se fac anunțuri, cum a fost cazul fondului de investiții Juncker în urmă cu un deceniu sau al planului de redresare post-Covid, se obișnuiește să se afișeze o cifră strălucitoare. Dar o privire mai atentă arată de obicei că cifrele sunt sub așteptări.
La fel se va întâmpla probabil și cu pachetul de apărare anunțat săptămâna aceasta de președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Planul are două elemente-cheie.
Unul implică utilizarea puterilor Comisiei de a emite împrumuturi noi în valoare de 150 de miliarde de euro pentru cheltuieli de apărare prin achiziții publice comune, folosind „justificarea circumstanțelor excepționale” pentru a ocoli atât Parlamentul European, cât și aprobarea unanimă a Consiliului UE.
Celălalt ar modifica normele pactului de stabilitate al UE pentru a permite creșterea cheltuielilor de apărare, eliberând încă 650 de miliarde de euro pe parcursul a patru ani.
Există mai multe lucruri dubioase în legătură cu acest plan, comentează UnHerd. În primul rând, banii suplimentari care ar fi obținuți efectiv prin împrumuturi – 150 de miliarde de euro eșalonate pe mai mulți ani – nu sunt atât de mulți.
În lipsa unor noi resurse care necesită unanimitate, cea mai mare parte a cheltuielilor suplimentare pentru apărare va trebui să provină din bugetele naționale.
Împrumuturile ar fi un stimulent pentru a cheltui bani împreună în domeniul apărării, dar intervine o problemă: pentru ca achizițiile comune să funcționeze, trebuie să fie implicați toți marii cheltuitori.
Dacă se folosește un mecanism de transfer, ceea ce împrumuturile sunt de fapt în actuala configurație bugetară, atunci doar cei care se află în cea mai slabă poziție fiscală au un stimulent pentru a acționa împreună.
Dar chiar și marile economii europene se confruntă cu o lipsă de manevră fiscală. Cum ar putea, de exemplu, Franța sau Italia să cheltuiască 1,5 puncte procentuale în plus din PIB pentru apărare fără să fie nevoite să facă economii structurale în altă parte?
Liderii europeni au devenit tot mai dependenți de SUA
Există o altă problemă, mai fundamentală. Procesul lung și anevoios de reorientare a apărării UE nu ar trebui să înceapă cu discuții despre bani. În schimb, dacă Statele Unite se retrag, atunci se închide și umbrela securității europene. Cine va prelua responsabilitățile decizionale în acest caz ? Nimeni nu oferă o predicție a consecințelor retragerii americane.
Liderii europeni au devenit tot mai dependenți de SUA. Culmea, susțin că pot fi autosuficienți. Este iluzia suveranității. Continuă să vorbească despre prerogativa națională a apărării și securității, dar realitatea este că acest joc poate avea loc doar pentru că toți se bazează pe americani.