Au trecut două săptămâni de la alegerile parlamentare. Sunt două săptămâni pierdute, pentru că disperarea de a jumuli o șuviță de carne de pe ciolan a fost mai puternică decât votul popular. Nu pentru ca trei partide ce pretind că sunt de centru dreapta să se țigănească pentru putere s-au organizat alegerile. Nu pentru ca perdanții de la parlamentare să-și dispute cu mârlănie până și ultimul loc de funcționăraș din Guvern a ieșit lumea la vot. Nicidecum, dar doar atât demonstrează că au înțeles strecurații pe sub ușa onestității și corectitudinii.
De 15 zile asistăm la cea mai înverșunată și insalubră bătălie pentru fiecare așchie de os, pentru fiecare zgârci bun de ros. Nimeni nu iartă pe nimeni și fiecare vrea să-și sporească tainul. Iar lupta devine cu atât mai greu de înțeles și de acceptat cu cât câștigătorii alegerilor au fost îndepărtați de la negocieri, în pofida tuturor cutumelor și regulamentelor.
Uite premierul, nu e premierul
Cele trei partide desemnate să guverneze într-o formulă rezonabilă nu au reușit să găsească drumul spre aceasta. De fiecare dată, orice împărțeală nemulțumea cel puțin un combatant. Au existat și câte două partide care își doreau același minister, de regulă cel mai bănos, și niciunul dintre ele nu era de acord să renunțe în favoarea celuilalt, pentru a se putea pune capăt acestui circ deplorabil. Lucrurile ar fi fost oarecum mai ușor de rezolvat dacă nu se cereau compensații.
Da, da, compensații și veți vedea de ce. Cazul cred că este unic în politică. Premierul își depune mandatul pentru rezultatele slabe de la alegeri. Pleacă, deci, de la guvern, și nu din fruntea partidului pe care îl conduce, cum ar fi fost firesc. După aproape o săptămână vrea înapoi pe scaunul de prim-ministru și începe lupta pentru a-l recâștiga. Preventiv, pentru a nu fi măturat cu totul din viața politică, caută să-și asigure șefia Camerei Deputaților. Dar nu oricum, ci măcar cu un premier pe care să-l dea tot partidul lui.
Am pierdut, dar plătiți voi
Dezmățul și bulibășeala exact de aici au pornit. Paralel cu Orban, și Dacian Cioloș râvnea la fotoliul de prim-ministru. De aceea, orice negociere dintre USR PLUS și PNL s-a desfășurat pe modelul „dacă vrei să-mi retrag propunerea de premier mai pune trei ministere lângă cele trei promise”. Sau „ia ministerul ăsta înapoi și pune alte două în loc dacă vrei să-ți las liber postul de președinte la Camera Deputaților”. Iar asta se întâmpla pentru că Dan Barna, cu tupeul specific partidului de obrăznicături din care face parte, cerea același post care îi fusese promis lui Ludovic Orban de către Klaus Iohannis.
Nu spun că Orban avea dreptul la funcția respectivă, nici că Dan Barna era mai potrivit în locul lui. Spun, însă, că alegerile din 6 decembrie nu au avut ca scop târguiala pe funcții, pe avantaje, nu au avut ca scop recuperarea ulterioară a privilegiile pierdute de Orban prin abandonarea postului de prim-ministru. Deciziei, stimulate sau nu de către Klaus Iohannis, trebuia să îi facă singur față, fără să condiționeze formarea noului guvern în raport de aceasta.
La mâna „baronilor galbeni”
Impunerea de către PNL a lui Florin Cîțu, pentru a fi desemnat de președinte să formeze majoritatea pentru a guverna, este iarăși o manevră de-a lui Orban. Știa că nu va recăpăta postul pierdut, dar se angajase în fața PNL că va obține două funcții importante pentru partid, dintre care una de prim-ministru. Dacă venea cu traista goală, sfârșitul lui s-ar fi numărat în ore. Acum, sfârșitul i se numără în săptămâni sau luni, pentru că PNL a pierdut cele mai importante, dar și cele mai „productive” ministere. Momentul nu avea cum să nu fie fructificat de „baronii galbeni”, care îl pândeau după colț. Cu greu au fost opriți din a-l detrona. Cedarea ministerelor în mâinile adversarilor cu care, altminteri, se află în coaliție, nu putea trece neobservată. Toată lumea s-a dumirit, în sfârșit, cine este Ludovic Orban. Din moment ce îl propusese pe Cîțu pentru a fi desemnat de Iohannis pentru a forma guvernul, trebuia să facă pe dracul în patru pentru a-și îndestula desaga proprie. În caz contrar sau dacă nu reușea, îl aștepta excluderea, urmată de anonimatul politic. Exact de aici pornește saga formării unui guvern din care, chiar nenăscut fiind, a început să împartă ministere pentru a satisface foamea de putere a adversarilor, numai să-i lase liberă funcția de președinte al Camerei Deputaților. A negociat în numele PNL? Poate altă dată. Acum a făcut-o în nume propriu, pentru a-și salva poziția. Iar toată povestea a botezat-o „Guvernul României”.
