Parcă a intrat zavera în țară. Pandemia a scăpat la lărgime. E un haos și o batere din tobe care sperie totul. Lefegii transpirați ce tropăie prin colbul drumurilor, zăngănit de arme și de vorbe dogite, femei ascunzându-și copiii prin cotloane, curți golite de suflare în fața pericolului. Cred că așa s-ar desena ce se întâmplă acum în România. Toată lumea se agită, toată lumea țipă și vine cu soluții. Proaste, ca de obicei. În primul val, un primar zicea că a găsit calea de a lichida virusul și a-și scăpa urbea. Să-l împingă în rețeaua de canalizare și acolo să-i dea foc. Sau să-l gazeze. Vi se pare că am fi departe de acel moment? Ne-am mai deșteptat între timp?
La un an și mai bine de la instituirea primei stări de urgență pe motiv de pandemie, România încă nu știe despre ce este vorba. Dacă ar avea vreo idee, cât de mică, ar pune-o în practică. Dar nu are, încă orbecăie cu încercările. Niciuna nu este nouă, sunt aceleași care și-au dovedit inutilitatea timp de un an. Și atunci, la ce să speri? Cel mai bun exemplu: Bucureștiul nu mai are paturi ATI libere, iar premierul a zis că se rezolvă aducând paturi de la Pitești. Când la Pitești va fi nevoie de ele le duce înapoi, lăsând Bucureștiul la fel de vulnerabil? Va face rocada asta când cu un oraș, când cu altul, în funcție de cum se plimbă virusul pe hartă? Ideea de a fi achiziționat paturi noi, echipate complet, de ce nu i-o fi venit? Nici lui, nici celui dinaintea lui.
Și-n vreme de război?
Nu faptul că ar veni al treilea val al pandemiei e de natură să sperie. Ne-a spus un doctor că va fi mai scurt decât celelalte două. E, vezi națiune, asta ne mai liniștește. Valul va fi scurt, foarte scurt, ca o bășcălie sanitară la posturile de televiziune unde medicii chirurgi vorbesc de viruși, iar oreliștii despre fracturi.
Altceva sperie. Niciun doctor sau mare specialist nu a spus că trebuie să ne păstrăm cumpătul, că este o situație pe care avem cum să o depășim și că sistemul sanitar este atât de bine pregătit încât nu avem de ce ne teme. Nu, toți vin cu previziuni prăpăstioase, flutură grafice cu morți și zilnic ne anunță că spitalele cedează. Dacă pe timp de pace ne îngrozesc cu știrile astea crâncene, la ce să ne așteptăm în vreme de război?
Doar la chefuri
Nici președintele nu e departe de sistemul ăsta de înfricoșare. A dovedit-o când a afirmat că noi suntem de vină pentru valul de îmbolnăviri din vară. Concedii, aglomerație, cluburi, cafenele și chefuri nocturne. Nu ne-am spălat pe mâini, nu am purtat mască, mă rog, prostii. Premierul Cîțu a prins tonul și a cântat mai departe. Noi suntem de vină pentru că am mers la schi și am provocat aglomerație, dând virusul de la unul la altul.
Nu incapacitatea de a organiza un transport în comun, cel puțin în București, care să ne protejeze ar fi de imputat autorităților. Aglomerația de la metrou la anumite intervale orare nu e luată în seamă. Stația Victoriei, bunăoară, strânge dimineața omenire cât zece pârtii. În transportul de suprafață, același stil de a merge umăr lângă umăr. Nu contează, virusul se împrăștie doar la chefurile cu 20 de persoane, sparte de jandarmi.
Ce-am realizat într-un an?
Singura soluție găsită a fost carantina. Și cea mai proastă. E făcută de formă, pentru că virusul nu are nicio legătură cu declarația pe propria răspundere. Îl plimbăm de colo-colo, asimptomatici sau nu. Pe hârtie nu se vede. Boala închiderii localităților e mai puternică decât virusul. Și le închidem cum? Lăsând lumea să circule unde vrea? Nu se discută decât despre depășiri cu nu știu cât la mia de locuitori. Despre faptul că sunt secții ATI goale, nu. Și nici despre lipsa de personal medical calificat nu se discută. Ce au făcut guvernanții de nu au reușit să mobilizeze un contingent de rezidenți ATI pe care să-i instruiască? Nimic! Se bate monedă pe vaccinare mai tare ca în campaniile agricole ceaușiste, când trebuia strâns porumbul. Dar vaccinul nu ne ferește cine știe ce. Te îmbolnăvești oricum, dă reacții adverse, se mai și moare. Nu și în România, însă. Aici se moare numai cu voie de sus. Cifrele reale sunt ținute sub obroc. Ne plângem că nu avem ce ne trebuie. A trecut un an și noi încă nu știm cum se procedează în momentele de vârf ale pandemiei. Nu știm nici măcar pe unde sunt cele 40 de ventilatoare plătite de Arafat, care nu au mai ajuns în țară. Nu am distribuit pachetele minime de măști pentru cei nevoiași, promise acum un an, măștile produse în România, de bună calitate, le exportăm în Franța dar, în schimb, importăm toate făcăturile odioase ale Chinei. Medicii se reclamă între ei, ne batem politic pe închiderea școlilor și așteptăm ca Angela Merkel să ne dea voie să mergem la biserică de Paște. Nu pandemia e de speriat. Ci incompetența și jocurile din spatele ei.
