În 1898, când Regatul Unit s-a alăturat altor puteri în împărțirea imperiului Qing, prim-ministrul britanic Lord Salisbury a avertizat că lumea se împarte în națiuni „vii” și „muribunde”.
Cele vii erau puterile în ascensiune ale erei industriale – națiuni cu populații în creștere, tehnologii transformatoare și forțe militare. Cele pe moarte erau imperii paralizate de corupție, agățate de metode depășite și alunecând spre ruină. Salisbury se temea că ascensiunea unora, în coliziune cu declinul altora, ar declanșa un conflict planetar.
Acum, acea eră a tranzițiilor de putere se apropie de sfârșit. Pentru prima dată în ultimele secole, nicio țară nu se dezvoltă suficient de repede pentru a răsturna echilibrul global, notează Foreign Affairs. Boom-ul demografic, progresele industriale și achizițiile teritoriale care odinioară alimentau marile puteri și-au epuizat în mare parte potențialul.
China, ultima mare putere în ascensiune, a atins deja apogeul, economia sa încetinind, iar populația sa diminuându-se. India are o populație tânără, dar nu dispune de capitalul uman și de capacitatea statului pentru a le transforma într-un avantaj. Statele Unite se confruntă cu propriile probleme – datorii, creștere economică lentă, disfuncționalități politice.
Ascensiunile rapide care au definit odată geopolitica au cedat locul sclerozei: lumea a devenit un club închis al unor puteri învechite, înconjurate de puteri medii, țări în curs de dezvoltare și state eșuate.
Puterile aflate în dificultate apelează la militarizare și iredentism pentru a evita declinul. Insecuritatea economică alimentează extremismul și corodează democrațiile.America se îndreaptă spre un unilateralism brutal.
Puterile stagnante se înarmează pentru a-și recupera teritoriile „pierdute”. Rusia a riscat deja în Ucraina și, dacă nu va fi oprită, ar putea să-și îndrepte atenția către vecinii mai bogați, precum statele baltice sau Polonia. China ar putea încerca ceva similar împotriva Taiwanului.
Atât Vladimir Putin, bântuit de prăbușirea Uniunii Sovietice în anii 1990, cât și liderul chinez Xi Jinping, temător de o repetare a protestelor naționale din 1989 care au culminat cu represiunea din Piața Tiananmen, alimentează antiamericanismul și revanșismul.
O lume fără puteri în ascensiune nu va pune capăt conflictelor, însă este puțin probabil să aibă amploarea globală, zelul ideologic, durata generațională și potențialul apocaliptic al luptelor hegemone.
Acum un secol, societățile tinere s-au aruncat în războaie mondiale; în secolul XXI, puterile îmbătrânite ar putea fi prea obosite pentru a mai încerca.