La jumătatea lunii septembrie, la doar două zile după ce l-a găzduit pe liderul nord-coreean Kim Jong Un pentru un summit rar, Vladimir Putin s-a întâlnit cu un alt autocrat care a fost și mai important pentru războiul său din Ucraina: omul forte din Belarus, Alexandr Lukașenko.
Lukașenko a propus ca el și Putin să se alăture acum într-un pact de „cooperare în trei” cu Kim, probabil pentru a ajuta Rusia să creeze un bastion mai larg împotriva Occidentului.
În condițiile în care SUA și o mare parte a Europei sunt distrase de un nou război în Orientul Mijlociu, conflictul din Ucraina a dispărut pentru moment din peisaj.
Dar, în spatele scenei, a continuat să evolueze în moduri importante. Unul dintre cele mai izbitoare, și mai puțin remarcat, ar putea fi efectele sale neașteptate asupra Belarusului vecin, relatează Foreign Affairs. De fapt, întâlnirea lui Lukașenko cu Putin este doar unul dintre numeroasele cazuri din ultimele luni în care liderul belarus a subliniat rolul special al țării sale în război.
Înainte de invazia Rusiei în Ucraina din februarie 2022, Lukașenko a lăsat zeci de mii de soldați ruși să se adune pe teritoriul Belarusului, permițându-i astfel lui Putin să atace atât din nord, cât și din est, reducând considerabil distanța până la Kiev.
Mai recent, Lukașenko a permis Rusiei să desfășoare arme nucleare tactice în Belarus, oferindu-i lui Putin un mijloc suplimentar cu care să amenințe cu escaladarea.
Deși oficialii occidentali au observat de mult timp că Putin și Lukașenko sunt strâns apropiați, natura exactă a relației lor este puțin înțeleasă. Mulți, observând dependența extinsă a Minskului de Moscova, îl consideră pe Lukașenko puțin mai mult decât o marionetă a președintelui rus, iar Belarusul un fel de stat vasal.
Dar, după cum arată clar acțiunile lui Lukașenko în timpul războiului, Belarus a devenit un activ militar crucial în sine, iar Moscova este, de asemenea, într-o anumită măsură, dependentă de Minsk.
Pentru regimul belarus, un conflict prelungit sau un impas – chiar dacă are un cost ridicat pentru Rusia – ar fi de departe preferabil unei victorii categorice a Rusiei. Pentru că, în această situație nerezolvată, Lukașenko își poate maximiza propria influență la Moscova, în timp ce poate stăpâni amenințările la adresa legitimității sale atât din exterior, cât și din interior.
În timp ce Putin a poziționat Rusia și sfera sa de influență împotriva Occidentului, o strategie pe care a început să o întărească la mijlocul anilor 2000, Lukașenko a preferat un joc mai complicat: Belarusul a fost văzut de liderii occidentali ca o terță parte credibilă care ar putea găzdui negocierile dintre Rusia, Ucraina și puterile europene – proces care a dus la acordurile de la Minsk în 2014 și 2015.
A interveni pentru a-l susține pe Lukașenko în alegerile controversate din 2020 a fost o chestiune de la sine înțeleasă pentru Putin. Alternativa ar fi fost un guvern democratic care să vină la putere la Minsk, ceea ce ar fi presupus alinierea treptată, dacă nu imediată, a Belarusului spre Occident. Era de neacceptat ca Rusia să-și piardă ultimul său aliat din Europa.
În absența unei victorii rapide a Rusiei în Ucraina, Minsk a câștigat o nouă pârghie asupra Moscovei. Stabilitatea regimului Lukașenko a devenit prioritate militară pentru Kremlin, mai degrabă decât un imperativ politic.