Fluxul constant de lideri europeni care vizitează Beijingul în ultimul timp vine cu un risc. Entuziasmul Europei trebuie să o facă să arate din ce în ce mai mult în ochii Chinei ca un solicitant – partea în relațiile diplomatice care nu poate aștepta ca celălalt să propună ceva, ci trebuie să vină să ceară. Dar ce anume cere Europa?
Mai întâi, este destul de clar unde se află interesele Chinei. Din punct de vedere politic, dorește să divizeze un Occident mai unit în fața asaltului lui Vladimir Putin asupra Ucrainei.Din punct de vedere economic, vrea să împiedice orice demers al UE de a-i restricționa accesul pe piață. Într-un amestec de ambele, notează Financial Times, vrea să crească dependența economică a Europei de producția chineză.
Obiectivele Europei sunt mai greu de descris. Dorește ca Xi Jinping să îl convingă pe Putin să renunțe la obsesia sa de a șterge Ucraina de pe hartă. Dar aceasta este doar o speranță, nu un obiectiv politic, dacă liderii europeni nu se pot angaja în mod credibil să restricționeze apropierea economică în timp ce Beijingul acționează împotriva intereselor lor strategice.
Comisia Europeană a amenințat că va bloca oportunitățile economice ale Chinei cu Europa dacă își menține cursul actual. Va avea acum o luptă dificilă pentru a convinge capitalele UE să se ralieze la această abordare mai combativă.Între timp, în SUA, secretarul Trezoreriei, Janet Yellen, tocmai a afirmat că „decuplarea” de China este „dezastruoasă”. Prin urmare, China ar fi în același timp un rival și partener. Mai rar o așa abordare transatlantică.
Problema este că, spre deosebire de SUA, există prea multe semne că Europa nu este dispusă să își condiționeze ambițiile economice de natura amenințărilor sistemice ale Beijingului. Observațiile președintelui francez Emmanuel Macron cu privire la faptul că Europa nu este un „vasal” al SUA este un astfel de semn.
Să-ți croiești o cale independentă este foarte bine, dar să acționezi diferit față de SUA doar de dragul de a face acest lucru pare păgubos. Și Europa corporatistă nu va permite să-i fie atacate interesele: mulți lideri de afaceri europeni încă salivează la dimensiunea pieței chineze, iar majoritatea vizitelor liderilor politici la Beijing sunt în mod transparent discursuri de vânzare.
Ajungem aici la esența motivului pentru care UE se luptă să mânuiască o politică geoeconomică credibilă. În economia politică a Europei, obiectivele strategice încă nu se potrivesc cu alinierea dintre interesele mercantile ale marilor corporații din statele centrale ale UE și instinctele înrădăcinate de intensificare a comerțului ale Comisiei Europene și ale multor economii mai mici ale Europei. Beijingul are motive întemeiate să stea pe loc și să aștepte.
Dar ceva se schimbă. „Accesul la China” pentru corporațiile din UE înseamnă din ce în ce mai mult extinderea producției în China însăși, nu exportul de bunuri și servicii fabricate în Europa în această țară.
Înainte de pandemie, producătorii de automobile din UE au expediat aproximativ o jumătate de milion de mașini în China – dar au construit acolo de 10 ori mai multe mașini de marcă europeană. Unii vor considera chiar că este mai ușor să construiască vehicule electrice acolo pentru a le expedia înapoi în Europa decât să extindă producția în țara lor.
Câștigurile obținute în urma acestor schimburi comerciale vor fi în principal în beneficiul acționarilor corporațiilor din UE și nu al lucrătorilor, al micilor companii și al țărilor care sunt în prezent legate de lanțul de aprovizionare cu automobile al Germaniei.
În cele din urmă, politicienii se vor trezi la realitate că beneficiile nu sunt dispersate pe scară largă. Este timpul ca Europa să învețe că ceea ce este bun pentru VW nu este neapărat bun pentru Europa.
