O farsă: China ar putea ataca Rusia

Recent, analistul George Allison a scris un articol cu titlul „S-ar putea să nu fie niciodată un moment mai bun pentru China să atace Rusia”, potrivit Modern Diplomacy. Se spune că Lai Ching-te ar fi enunțat aceeași teorie, el fiind figura politică a separatismului taiwanez.

În aprilie anul trecut, The Economist a publicat un comentariu al lui Feng Yu-jun:  istoricul chinez  este de părere că Rusia va pierde cu siguranță în Ucraina din cauza a patru factori principali, cum ar fi rezistența puternică și unitatea națională de care au dat dovadă ucrainenii; un sprijin internațional larg pentru Ucraina; natura războiului modern, așa cum Rusia s-a luptat în el, și vulnerabilitatea serviciilor ruse de informații.

Feng și alții au reiterat că Rusia va fi înfrântă, în conformitate cu trei cazuri din istorie: „războiul din Crimeea din 1856, Revoluția bolșevică din 1917 și prăbușirea Uniunii Sovietice în 1992”.

Un argument ridicol

Argumentul lui Allison privind atacul Chinei asupra Rusiei este ridicol, scrie Paul Wang, profesor de Relații Internaționale la Universitatea Jilin.

În primul rând, a prezentat un tablou roz conform căruia China este mai puternică și mai bine pregătită decât Rusia pe scena globală din punct de vedere militar.

În al doilea rând, la fel ca alte elite din Occident care încearcă să creeze o barieră între China și Rusia, a vorbit despre „parteneriatul senior-junior” dintre cele două țări.

Politologul rus Andrei Kortunov a afirmat că un astfel de parteneriat nu înseamnă dimensiunea absolută a schimburilor comerciale, ci structura acestora. Occidentul susține că exporturile Rusiei către China nu sunt suficient de diversificate. De fapt, Moscova a ajutat Beijingul cu unele tehnologii militare, de la livrarea de avioane de luptă Su-35 la rachetele de apărare aeriană S-400, care au sporit capacitățile Chinei.

În secolul XXI, ideea de parteneri juniori și seniori a ajuns să fie depășită și chiar arhaică. Adevăratele parteneriate internaționale se bazează pe respect reciproc, empatie și un echilibru atent calibrat al intereselor.

S-a sfârșit era primatului  Americii

Din punct de vedere geografic, China și Rusia nu sunt doar vecine, ci acoperă și vasta Eurasie din punct de vedere jurisdicțional, referindu-se la teritoriul de la Volga la Yangtze și de la Himalaya la Arctica.

Din punct de vedere geopolitic, strategii americani au perceput Eurasia ca fiind „inima lumii” încă din secolul al XIX-lea și apoi au văzut-o ca fiind cheia dominației globale.

În anii 1990, când URSS s-a dezintegrat, SUA încă mai repetau că, indiferent ce putere, fie din Europa, fie din Asia, domină Eurasia, acest pericol trebuie văzut ca o amenințare structurală la adresa primatului lor în lume. Prin urmare, China și Rusia au vrut  să formeze parteneriate solide pentru a contrabalansa America și aliații săi.

Este evident că, în anii 1990, Rusia sau China nu aveau niciun interes să conteste primatul Statelor Unite. Cu toate acestea, în calitate de superputere solitară a momentului, SUA au refuzat le ia drept parteneri egali în lume. Și au luat toate măsurile necesare pentru a preveni apariția unor concurenți de același nivel în viitor.

Rusia, deși a pierdut statutul de superputere după Războiu Rece, rămâne o putere militară redutabilă. Din anii 1980, China a trecut de la statutul de țară în curs de dezvoltare la cel de actor major. Ambele națiuni au aspirat la recâștigarea măreției naționale, respectiv într-o ordine mondială multipolară, mai degrabă decât sub primatul Americii.

În concluzie, China nu va “profita de moment” pentru a ataca o Rusie care îi este  cel mai puternic partener strategic și cel mai de încredere contrafort al hegemoniei americane.