Invazia Rusiei în Ucraina este cel mai distructiv și periculos război de pe continentul european din 1945; Occidentul condus de SUA este pus pe picior de confruntare cu o Chină tot mai asertivă în Asia-Pacific; iar războiul din Gaza diminuează influența globală a Occidentului.
Pe fundalul acestor provocări fără precedent, politica internă americană se află într-o perioadă de turbulențe prelungite, cu implicații potențial semnificative pentru modul în care SUA se angajează în relația cu restul lumii.
Indiferent de cine va câștiga viitoarele alegeri prezidențiale, o anumită formă de retragere americană – fie treptată și întâmplătoare, fie bruscă și premeditată – din Europa către Asia nu este doar posibilă, ci probabilă, subliniază Resposible Statecraft.
Liderii NATO și europenii sunt pe deplin conștienți de această eventualitate, însă nu a existat încă un dialog deschis și sincer între aliați cu privire la retragerea SUA.
Structura NATO nu mai reflectă realitățile cu care se confruntă SUA și Europa
NATO nu suferă de problemele pe care le-ar putea întâmpina o alianță militară obișnuită – niciunul dintre membrii săi nu se confruntă cu o amenințare imediată la adresa securității.
Cu toate acestea, structura și componența NATO nu mai reflectă realitățile cu care se confruntă atât SUA, cât și Europa.
Alianțele militare sunt efemere prin natura lor, deoarece interesele de securitate care le susțin sunt întotdeauna fluide și contextuale. Coalițiile apar și dispar pe baza unei multitudini de factori geopolitici pe termen scurt și mediu; după cum ar fi putut confirma orice șef de stat european înainte de secolul al XIX-lea, partenerul de astăzi poate fi adversarul de mâine.
NATO a apărut ca un produs secundar al rivalității dintre SUA și Uniunea Sovietică în Războiul Rece. Americanii au căutat în mod prudent să stabilizeze militar și economic o Europă postbelică distrusă, ca măsură de control împotriva expansiunii sovietice spre vest.
Statele Unite au reprezentat un factor de echilibrare offshore, extinzându-și umbrela nucleară și capacitățile convenționale la un bastion consolidat de state euro-atlantice care s-ar fi aflat în prima linie a oricăror noi încercări sovietice de mărire teritorială în Europa.
Autonomia strategică europeană
Deși a fost întotdeauna formulată în retorica democrației liberale, NATO a reflectat și a satisfăcut interesele de securitate ale SUA și ale aliaților săi europeni.
Prăbușirea imperiului sovietic a modificat fundamental acest calcul al securității. Rusia, în ciuda resurselor sale considerabile și a ostilității sale față de Occident, nu este URSS. Nu are nici intenția și nici capacitatea de a lansa un război de agresiune împotriva NATO în granițele sale actuale, lipsind astfel alianța de scopul său defensiv.
NATO a încercat să umple acest gol de după Războiul Rece angajându-se în aventuri extrateritoriale în Iugoslavia, Afganistan și Libia și redefinindu-și rațiunea de a fi în jurul proiectului ideologic al unei confruntări globale între democrație și autocrație.
Dar aceste inițiative costisitoare și adesea contraproductive nu au făcut decât să distragă atenția alianței de la ceea ce ar trebui să fie obiectivul său primordial: revenirea la un set de misiuni care să corespundă intereselor fundamentale de securitate ale membrilor săi.
Se pune întrebarea dacă decuplarea capacităților convenționale americane și europene și încurajarea unui grad mai mare de autonomie strategică europeană ar reduce factorii de agitație care au alimentat în primul rând confruntarea dintre Rusia și Occident, sporind securitatea Europei și eliberând în același timp resurse americane pentru alte teatre de operațiuni.
Politica de aderare „open door” a NATO este un element pur ideologic care a destabilizat continuu flancul estic și o mare parte a regiunii post-sovietice, fără a aduce beneficii tangibile Occidentului.
Pentru a supraviețui, NATO trebuie să se debaraseze de bagajul ideologic și de misiunile dobândite în ultimele decenii și să se ocupe de activitatea unei alianțe militare defensive.
Ponderea convențională a NATO ar trebui transferată spre Europa, care ar trebui încurajată să devină un actor încrezător și autonom din punct de vedere strategic pe scena mondială.