Scriind despre starea Franței în amurgul fatidicului Al Doilea Imperiu, jurnalistul de stânga Henri Rochefort a observat: “Franța numără 36 de milioane de supuși, fără a include supușii nemulțumiți”. S-a schimbat ceva din 1868?
De la alegerile europene la cele legislative, Franța este o națiune profund divizată. În prezent – și probabil până la jumătatea lunii august – are un guvern interimar, deoarece Adunarea Națională este iremediabil împărțită în trei tabere. S-ar fi putut crede că Jocurile Olimpice de la Paris ar fi putut uni țara, comentează The Spectator. În schimb, au adâncit criza.
Grandoare și blasfemie
Franța dorea cu disperare să fie captivată de Jocuri. Ceremonia de deschidere grandioasă, transpusă pentru prima dată în era modernă de pe stadion în inima Orașului Luminii, ar fi trebuit să îndeplinească visele celor 23 de milioane de telespectatori francezi.
Dar zeii nu au fost cu Franța. Amenințările de securitate mult trâmbițate s-au concretizat cu o zi înainte, când principalele linii TGV spre Paris au fost sabotate, provocând haos pentru 800 000 de călători.
Ceremonia s-a încheiat cu succes. Dar apoi au apărut disensiunile. Ziarul de centru-stânga Le Monde publicat un articol în care detalia modul în care evenimentul „a entuziasmat stânga, dar a indignat o parte a dreptei și a extremei drepte”.
Conferința episcopilor francezi „a deplâns scenele de batjocură și de batjocorire a creștinismului”, în special parodia Cinei celei de Taină ca o adunare desfrânată de travestiți și „non-binari”.
Manuel Bompard, figură importantă în partidul La France Insoumise al lui Jean-Luc Melenchon, a proclamat extaziat pe X: „Ce mândrie când Franța vorbește lumii”. Fără îndoială, el a fost impresionat de Marie-Antoinettele decapitate, reproduse în serie la fiecare fereastră a palatului Conciergerie.
Liderul Partidului Socialist Francez a salutat celebrarea valorilor franceze de libertate, egalitate și fraternitate, completate acum de ” paritate și incluziune”.
În ciuda faptului că a jurat armistițiu politic pentru Jocuri, președintele Emmanuel Macron – întotdeauna cel care se pronunță la momentul nepotrivit – a postat , tot pe X, un comentariu (care a fost văzut de peste opt milioane de ori) la un videoclip al foarte controversatei cântărețe de rap Aya Nakamura, căreia Garda Republicană îi cântă serenade în uniformă de gală, cu cuvintele „En même temps”. Pentru ca circul să fie complet, premierul Gabriel Attal a îndemnat: „Numiți-mi un duo mai bun!”
Marion Marechal, deputată europeană și nepoată a lui Marine Le Pen, a lansat un apel: „Tuturor creștinilor din lume care urmăresc ceremonia de deschidere a Parisului 2024(…) să știți că nu Franța vorbește, ci o minoritate de stânga pregătită pentru orice provocare”. Social media s-a făcut ecoul unei clase politice divizate, denunțând ceremonia drept „provocare”, „blasfemie”, „creștinofobă”.
Franța caută un răgaz după ani de turbulențe politice și sociale. Jocurile Olimpice nu îi vor oferi o recompensă.
În 1954, în timpul celei de-a patra Republici de scurtă durată, autorul de bestselleruri Pierre Daninos a recurs la o metaforă matematică, spunând că Franța este divizată de 43 de milioane de francezi. „Este singura țară din lume în care, dacă adaugi zece cetățeni la alți zece, nu faci o adunare, ci douăzeci de diviziuni”.