Summit-ul din Alaska a fost scena globală unde s-au întâlnit doi titani ai interesului propriu: Trump, cu ochii și urechile la ce comentează poporul american, și Putin, cu harta Ucrainei sub braț. Fiecare și-a jucat rolul, fiecare a apărat ceea ce consideră vital pentru țara lui – Trump a vândut pace de PR, Putin a cerut teritoriu. Și, culmea, cei doi au găsit un teren comun. Nu moral, nu just, dar pragmatic. Exact așa se face politica mare: fără floricele, fără predici, doar cu tranzacții reci.
Au stat față în față un fost mogul imobiliar ajuns președinte al Statelor Unite și un ex-ofițer de informații al KGB cu apucături țariste. Decorul ales pentru piesa „Ialta reloaded”: Alaska – pământ vândut de Rusia americanilor acum mai bine de 150 de ani, între timp reșapat ca „teren neutru” pentru negocieri ce privesc Ucraina, țara căreia Rusia îi predă lecția cu „Racheta, tancul și bocancul”.
Trump și Putin joacă șah, România postează pe X
Și, acum, să coborâm la România. România a intrat în scenă cu vocea președintelui Nicușor Dan, care a transmis solemn că „Rusia nu trebuie să aibă drept de veto” și că Trump este obligat să pună presiune pe Putin. Ca și cum, la Kremlin, generalul Șoigu și ministrul Lavrov s-ar fi oprit din șahul lor cinic și ar fi zis: „Stați, fraților, că a vorbit Nicușor!”.
Problema nu e că România își declară susținerea pentru Ucraina. Asta e firesc, parte din logica apartenenței noastre la NATO și UE. Problema e tonul de școlar care a citit lecția la tablă. Nicușor Dan pare că nu a înțeles încă un lucru elementar: diplomația nu se face cu postări pe X, ci cu greutate, cu gesturi, cu putere de negociere. Lavrov a dat o lecție doar prin vestimentația cu care a coborât din avion la Anchorage – bluza pe care scria CCCP (URSS) era, de fapt, un simplu detaliu de imagine care a transmis clar cine stăpânește ritmul discuțiilor.
La noi, în schimb, liderul României a bifat comunicatul ca un elev conștiincios care trimite tema pe WhatsApp profesorului.
Să fie clar: în negocieri, nu doar ceri! Dai, primești, negociezi. Zelenski cere, cere și iar cere – și e dreptul lui, țara sa se află sub bombe. Dar, ce dă la schimb? Nimic. Și, atunci, întrebarea e simplă: dacă Ucraina nu e dispusă la nicio concesie, cât de realist e să credem că Rusia va pleca singură din teritoriile deja ocupate?
Nicușor Dan nu vede această realitate. El vorbește de „încetarea necondiționată a ostilităților”. Adică, fix ceea ce Moscova râde pe sub mustață, iar pe Vladimir Putin îl irită la culme!
MAE face diplomație cu moralism provincial
Discuțiile purtate în Alaska ne-au arătat un Vladimir Putin capabil să joace perfect mâna pe care o are, cartea cinismului rece. A venit cu aerul liderului care are timp, resurse și o armată atât de înzestrată încât poate bombarda câțiva ani de-acum încolo și tot nu ar ajunge la epuizare. Trump, în schimb, a jucat teatru: a vorbit despre „pace justă și durabilă”, dar cu accentul inconfundabil al omului care știe că voturile americanilor sunt mai importante decât viețile civililor din Donbas. Fără America, Ucraina nu rezistă. Iar cu o Americă aflată sub Trump, Ucraina rezistă… dar doar dacă este utilă electoral. Și, la momentul actual, nu mai e!
Potrivit unei dezvăluiri AFP, Trump a pus pe masa discuțiilor cu europenii propunerea lui Putin: Rusia să preia oficial controlul asupra regiunii Donbas, în schimbul înghețării frontului în celelalte zone ocupate parțial. Este genul de înțelegere cinică, dar cât se poate de reală. Din acest tip de „bazar geopolitic” se nasc compromisurile. Și aici se vede diferența: americanii negociază, rușii negociază, europenii negociază. România… postează pe X.
Unde e România în toată această poveste? La margine, cu pancarta „sprijinim suveranitatea Ucrainei” și cu o solemnitate care sună a provincialism. Da, poziția oficială este bună, numai că ciorba „NATO, UE, coeziune transatlantică” s-a cam alterat. Felul în care ne transmitem public poziția e cât se poate de jenant. Așa arată arta diplomației made in Bucharest: copy-paste după comunicatele Palatului Elysee, presărate cu un pic de moralism provincial.
În timp ce Lavrov dă semnale subtile prin vestimentație, România livrează postări sterile pe X. În timp ce Putin și Trump își măsoară puterea în pârghii economice și focoase nucleare, România își măsoară importanța în reacții de 200 de cuvinte postate pe social media. Să nu cădem nici în partea cealaltă: poziția României contează, dar doar dacă este rostită cu forță, nu cu glas tremurat.
Președintele Nicușor Dan trebuia să participe duminică la o videoconferință a liderilor din „Coaliția celor dispuși”,- occidental care croiește agenda vizitei lui Zelenski la Casa Albă, de luni, 18 august. Problema e că nu știm dacă Nicușor era „disponibil” când l-au contactat alde Macron, Merz și Steinmer. Omul este, ce-i drept, în vacanță, a spus-o răspicat când a bifat o premieră negativă: primul președinte român care refuză să participe la sărbătoarea de Ziua Marinei (15 august, Sf. Maria) motivând senin că are concediu în perioada asta. În loc de nave militare și discursuri solemne, Nicușor și-a luat bocancii și echipa de PR și a urcat pe coclauri, prin munți și văi, ca să filmeze pentru un videoclip electoral ce a furat startul alegerilor din 2030.
Întrebare pentru aliații europeni: au avut, oare, semnal să-l sune?
În timp ce președintele s-a piedut prin vacanțe montane (chiar nu are poate fi declarat nul?), Oana Țoiu face aerobic diplomatic pe X. Ministrul nostru de Externe aplaudă de zor invitația lui Trump către Zelenski, de parcă ar fi primit ea însăși biletul la Washington. Mai avea puțin și sărea în sus de bucurie, gata să verse peste poporul român întreg țoiul entuziasmului său „Slava”. Citind mesajele doamnei ministru, ai impresia că România e o anexă la Kiev și că rolul diplomației noastre e să transmită urale, nu să construiască poziții proprii. Un delir de copy-paste european, în care „unitatea transatlantică” și „solidaritatea” se repetă ca un refren obosit.
Dacă Zelenski ar strănuta, Oana Țoiu ar emite imediat un comunicat: „Sănătate, Volodimir, România e alături de tine!”.
Viitorul Europei se decide între marile puteri
Ironia amară la noi este că am ajuns să confundăm „angajamentul diplomatic” cu activismul pe rețele sociale. Așa e când la putere ajunge USR-ul, obediența față de stăpânii globaliști devine literă de lege. Dacă România chiar voia să transmită ceva pe subiectul reuniunii din Alaska, trebuia să vină cu propuneri concrete, cu alianțe, cu inițiative. Nu cu lecții moralizatoare. Pentru că în politica internațională nu există „note de trecere”, există doar putere și influență.
Și, în fond, ce ne spune summit-ul din Alaska? Că viitorul Europei se decide tot între marile puteri. SUA, Rusia, eventual China. România și alții ca noi sunt masa de joc, nu jucătorii.
Morala? România trebuie să învețe să-și folosească vocea nu ca ecou al altora, ci ca forță proprie. Altfel, rămânem exact ce suntem acum: spectatorii ironici ai unei piese de teatru global, care se joacă mereu fără noi, dar ale cărei consecințe ne lovesc direct. Și, dacă nu pricepem asta, vom continua să ne amăgim cu „unitatea transatlantică” în timp ce Putin și Trump negociază între ei viitorul continentului.
