În luna iulie, aliații NATO se vor reuni la Vilnius pentru al doilea summit de când președintele rus Vladimir Putin și-a lansat războiul împotriva Ucrainei. Vor fi 31 de data aceasta, după ce Finlanda s-a alăturat clubului.
Alianța transatlantică s-a dovedit până acum șovăielnică în fața agresivității Rusiei. Nu a impus clar linii roșii și nici nu a a ajuns la un acord oligatoriu pentru a cheltui cel puțin 2% din produsul intern brut al statelor membre pentru apărare. Nu poate spune unei țări să investească mai mult în avioane de luptă, sau alteia să producă mai multe tancuri.
În mod fundamental, notează Bloomberg, aliații ar trebui să renunțe în mod oficial la vechea lor strategie de descurajare prin „pedeapsă” sau „represalii”.Poate că, în mod contraintuitiv, descurajarea prin represalii a avut mai mult sens în spiritul relativ pașnic al epocii precedente, simbolizat de Actul Fondator NATO-Rusia din 1997.
Premisa acestuia era că Rusia și Occidentul „vor construi împreună o pace durabilă și incluzivă”, bazată pe „încredere reciprocă și cooperare”. Rusia s-a angajat să se poarte frumos în Europa de Est, iar NATO a promis să nu desfășoare forțe mari sau arme înfricoșătoare în țările sale membre estice – și cu siguranță nici arme nucleare – pentru a evita să amenințe sau să provoace Kremlinul. Asta a însemnat, printre altele, că aliații nu ar fi putut opri un atac surpriză al Rusiei chiar dacă ar fi vrut.
Putin a distrus în mod unilateral baza acestei gândiri NATO. A abandonat Actul Fondator atunci când a cucerit Crimeea în 2014 și a invadat restul Ucrainei în 2022. Descurajarea doar prin represalii nu mai este suficientă.
Alianța nu a folosit „descurajarea prin negare”. Acesta este jargonul pentru apărarea „fiecărui centimetru” din teritoriul NATO, începând cu primul – adică oprirea rușilor înainte ca aceștia să ocupe vreun teritoriu.
Pentru ca acest tip de descurajare să fie credibil, NATO trebuie să dispună de forțe impresionante nu doar în spate – în bazele americane și în depozitele nucleare din Germania, de exemplu – ci și pe front.
După ce Putin a cucerit Crimeea,NATO a făcut un pas mic, cu o așa-numită „prezență înaintată consolidată”:patru grupuri de luptă multinaționale, în Estonia, Letonia, Lituania și Polonia. Anul trecut, a adăugat alte patru – în Bulgaria, Ungaria, România și Slovacia.
Dar aceste desfășurări au loc prin rotație și fac parte din vechea preocupare de a încerca să nu-l provoace pe Putin. Prezența înaintată a stârnit proteste și amenințări din partea Kremlinului – nu și frică. NATO nu poate forța Rusia să dea înapoi decât dacă îi arată o forță înarmată până în dinți.
Nu a reușit să-i demonstreze lui Putin că nu va tolera o intimidare, inclusiv șantajul nuclear.În plus, nimeni nu poate să știe dacă un potențial nou membru al NATO – Ucraina – ar face alianța mai puternică sau mai slabă. Fără ajutor occidental, armata ucraineană poate ridica steagul alb în orice moment.
Obiectivele Kievului sunt o mare necunoscută, iar dacă toți aliații s-ar angaja să protejeze Ucraina, ar deshide clauza de apărare reciprocă – articolul 5 – un declanșator al războiului direct cu Rusia.
Lui Putin nu-i pasă, a reușit inimaginabilul: întrepătrunderea destinelor Europei și Ucrainei în cea mai mare amenințare de după cel de-al doilea Război Mondial. NATO nu descurajează și nici nu sperie Rusia.