În 1944, Leslie Groves, generalul armatei americane care conducea Proiectul Manhattan, l-a întrebat pe J. Robert Oppenheimer cât de puternică ar putea fi noua lor bombă. Ar fi de 10 ori mai puternică decât cea mai mare bombă din acea vreme – Tallboy a RAF? Sau de 50 de ori, sau chiar de 100 de ori?
Oppenheimer a răspuns că nu putea fi sigur – la acea vreme, existau chiar temeri că reacția explozivă în lanț s-ar putea să nu se oprească niciodată – dar se aștepta la o bombă mult mai puternică decât 100 de Tallboy. Groves a replicat imediat că o armă atât de puternică nu ar fi de mare folos nimănui, deoarece „politicienii” nu ar îndrăzni niciodată să o folosească.
Pe termen scurt, Groves s-a înșelat, scrie analistul militar Edward Luttwark în presa britanică, în timp ce presupunerea lui Oppenheimer a fost corectă. Bomba cu uraniu de la Hiroshima a fost, de fapt, mai puternică decât 1.000 de Tallboys, iar bomba cu plutoniu de la Nagasaki a depășit chiar și această cifră.
Dar numai cinci ani mai târziu, predicția lui Groves s-a adeverit. Mai întâi SUA, apoi Uniunea Sovietică și apoi fiecare putere nucleară succesivă a realizat că armele lor nucleare erau prea puternice pentru a fi folosite în luptă. Acest lucru a rămas valabil în deceniile care au urmat – până la invazia Ucrainei.
De la abstinența nucleară la armele nucleare tactice
Primul test al erei nucleare a avut loc în timpul Războiului din Coreea. În decembrie 1950, sute de mii de soldați chinezi au traversat râul Yalu pentru a-și susține aliații nord-coreeni împotriva SUA. Cu America în pericol imediat de a pierde zeci de mii de oameni, generalul Douglas MacArthur a decis că trebuie să folosească arme nucleare pentru a-i opri pe chinezi. I-a cerut acordul președintelui Truman, dar răspunsul a fost un refuz categoric. MacArthur a insistat și a fost demis.
12 ani mai târziu, abstinența nucleară a devenit singura alegere posibilă atât pentru americani, cât și pentru ruși, așa cum a arătat în mod precar, dar definitiv, Criza rachetelor din Cuba.
Cu toate acestea, după înființarea NATO, acum 75 de ani, și mai ales în anii ’60 și ’70, s-au depus eforturi pentru a extrage un avantaj suplimentar din armele nucleare pentru noua alianță occidentală. Așa-numitele arme nucleare „tactice” au fost făcute nu mai puternice, ci mult mai puțin puternice, pentru a permite, se presupune, utilizarea lor pe câmpul de luptă.
Însă această iluzie nu a putut fi menținută. Planificatorii militari au ajuns să înțeleagă că, dacă comandanții americani ar fi încercat să apere teritoriul NATO atacând forțele sovietice invadatoare cu arme nucleare „tactice” de mici dimensiuni, rușii și-ar fi folosit propriul arsenal pentru a distruge forțele occidentale.
Puterea militară rusă se întoarce victorioasă în Europa Centrală?
În 2022, Dmitri Medvedev a amenințat cu utilizarea armelor nucleare „tactice” după eșecul invaziei inițiale în Ucraina. Ulterior, Vladimir Putin a declarat că Rusia va folosi armele nucleare doar „atunci când însăși existența statului este pusă în pericol”, adică de o amenințare nucleară corespunzătoare.
Chiar dacă situația din Ucraina s-a schimbat din nou, aceeași narațiune este valabilă. În locul rușilor frustrați și împotmoliți în tranșee, acum poziția Kievului este precară. Armata rusă este deja mai numeroasă decât cea ucraineană, iar diferența se mărește pe zi ce trece.
Această aritmetică este inevitabilă. Luttwark susține că țările NATO vor trebui în curând să trimită soldați în Ucraina, altfel vor accepta o înfrângere catastrofală.
Britanicii și francezii, împreună cu țările nordice, se pregătesc deja să trimită trupe – atât mici unități de elită, cât și personal logistic și de sprijin – care pot rămâne departe de front.
În mod crucial, având în vedere că China se apropie tot mai mult de un atac asupra Taiwanului, SUA nu pot furniza mai multe trupe decât cele aproximativ 40.000 care se află deja în Europa.
Prin urmare, o decizie capitală este în vedere pentru ceilalți membri NATO, în special pentru cei mai populari: Germania, Franța, Italia și Spania. Dacă Europa nu poate furniza suficiente trupe, Rusia se va impune pe câmpul de luptă și, chiar dacă diplomația va interveni pentru a evita o debandadă totală, puterea militară rusă va fi revenit victorioasă în Europa Centrală.
Poate că, în aceste circumstanțe, am putea asista chiar la o izbucnire a nostalgiei nucleare, întorcându-ne în mod nebunesc la iluzia că un armament apocaliptic ar putea fi suficient pentru a menține pacea.