Washington, 18 august 2025 – o zi care va rămâne în manualele de geopolitică, dar nu pentru că s-ar fi apropiat pacea în Ucraina, ci pentru că s-a văzut, limpede, cine contează și cine nu. Pe de o parte, Donald Trump și Vladimir Putin discutând despre viitorul continentului. Pe de altă parte, europenii cu planurile lor maximaliste, transformând diplomația într-un exercițiu de PR. Iar România? România a lipsit cu desăvârșire, un nume bifat pe o hartă și cam atât.
În timp ce unii decid, alții pozează. În timp ce se fac înțelegeri de miliarde și se trasează granițe strategice, românii îi fac cu mâna președintelui plecat în drumeții montane și seara se uită la tv la ministrul de Externe, care participă la olimpiada de gafe lingvistice. Prins la mijloc, poporul plătește și tace.
Absența României din peisajul marilor negocieri de la Washington nu mai miră pe nimeni. Ba chiar a devenit subiect de glumă, o caterincă tristă, genul de anecdote la care râzi amar și te întrebi: „Noi ce mai căutăm, de fapt, pe hartă?”. Răspunsul e simplu: pe hartă ne-au trecut alții, nu pentru că am fi contat cu adevărat în ecuația găsirii unei soluții la conflictul ruso-ucrainean.
Turism montan în loc de președinție
În timp ce liderii mondiali discutau despre Ucraina, securitate și viitorul Europei, președintele Nicușor Dan își petrecea vacanța „pe coclauri”, făcându-și vlog cu munți, cascade și izvoare, transformând funcția supremă în turism montan, cu pâine și sare, sau pe la nunți. Măcar ăsta o „arde” local, predecesorul său mai cheltuia și milioane din bugetul țării plimbându-se prin străinătate. Revenind la marioneta de la Cotroceni, ea ne invită, cu un zâmbet candid, să ne petrecem concediile în România, de parcă problema ar fi că românii dau banii la greci, nu că țara lui e total absentă de la mesele unde se decide viitorul continentului. E ca și cum, în timp ce Titanicul lovește icebergul, căpitanul ar recomanda pasagerilor să admire priveliștea.
Dar poate că nu e rău că n-a mers la Washington. Dacă ar fi mers, ar fi trebuit s-o ia cu el și pe „șefa” de la Externe, Oana Țoiu, campioana gafelor televizate. Într-o singură apariție, l-a rebotezat pe Zelenski în „Vladimir Zelinske”, a încurcat dezacordurile și a reușit să dovedească, involuntar, că numele purtat nu e întotdeauna o întâmplare, ci un destin. Șefa diplomației pare un personaj de sitcom prost, care intră într-o scenă serioasă și face stand-up lingvistic.
Rezultatul? România nu mai contează. Nu suntem nici măcar figuranți în piesa geopolitică, ci doar o mențiune pe hartă, un contur colorat. Restul lumii decide, iar noi facem drumeții și stâlcim nume.
Un semnal de alarmă pentru România
Dacă ceea ce a apărut, luni, în presa de la Washington, este adevărat, atunci România ar putea fi în fața celui mai mare scandal politic și geopolitic de după 1989. Nu mai e vorba doar de absența noastră de la mesele unde se decide viitorul Europei, ci de faptul că am putea ajunge să fim subiectul lor principal.
Un site american apropiat de echipa Trump a publicat informații potrivit cărora la întâlnirea dintre Donald Trump și Vladimir Putin, desfășurată în Alaska, s-ar fi discutat, negru pe alb, despre ceea ce s-a întâmplat în România pe 6 decembrie 2024: anularea alegerilor prezidențiale și înlăturarea din cursă a candidatului Călin Georgescu. Mai mult, surse de la Washington afirmă că dosarul ar fi ajuns deja pe masa noii directoare a Serviciului Național de Informații, Tulsi Gabbard. 
Dacă aceste informații se confirmă, România nu mai este doar „o pată pe hartă”, ci devine exemplul viu al unor matrapazlâcuri exportate direct de Administrația Biden, cu complicități interne la București. Nu mai vorbim de simple erori sau de „gafe diplomatice”, ci de o posibilă lovitură de stat pusă la cale prin rețele transnaționale, cu scopul de a manipula puterea și de a anula votul popular.
Sunt date și nume, indicate ca fiind inițiatorii demersului de anulare a alegerilor – Anthony Blinken (fost secretar de Stat al SUA), James O’Brien (fosta mână dreaptă a lui Blinken) și Kathleen Kavalec (ex-ambasador al SUA la București).
Ceea ce până ieri părea o teorie a conspirației riscă să devină un dosar de securitate națională. Faptul că România este menționată în dialogul direct dintre Trump și Putin ar trebui să ne îngrijoreze profund. În traducere liberă: suntem deja pe radarul marilor puteri, nu ca partener respectat, ci ca exemplu de „stat capturat” și de democrație șubredă. Dacă Donald Trump decide să facă public acest dosar, urmează tăvălugul! Și nu doar pentru cei implicați direct, ci pentru întreaga clasă politică de la București, care riscă să fie pusă în fața unei anchete internaționale devastatoare.
150 de miliarde: nota de plată pentru securitate
Iată adevărata șmecherie a reuniunii de la Washington: prețul securității garantate de SUA se ridică la fabuloasa sumă de 150 de miliarde de dolari! Nu, nu plătește Ucraina, căci Kievul e în faliment permanent. Nota de plată ajunge, ca de obicei, pe masa fraierilor din Europa. Adică noi.
Volodimir Zelenski a venit la Washington cu o propunere pe cât de „genială”, pe atât de cinică: să cumpere armament american în valoare de 100 de miliarde de dolari – dar banii să vină din buzunarele europenilor. Ca bonus, a mai pus pe masă și o afacere de 50 de miliarde pentru a produce drone americane în Ucraina. Să nu spună careva că omul nu știe să facă lobby! Trump are grijă de industria de armament americană, iar Zelenski de propria supraviețuire politică.
Între timp, România abia își găsește bani pentru pensii și salarii, dar este obligată să contribuie la marea „cotizație europeană” pentru visul ucrainean. În logica Bruxellesului, n-avem spitale, dar putem finanța rachete Patriot. Nu putem ridica autostrăzi, dar putem sponsoriza drone militare produse la Kiev. Cele 150 de miliarde nu sunt doar cifre pe hârtie. Sunt salariile noastre, taxele noastre, viitorul copiilor noștri, toate acestea transformate în muniție și drone. Zelenski și Trump au reușit să facă ceea ce nimeni nu credea posibil: să transforme solidaritatea europeană într-un business de tip cash&carry.
„Mulțumim, Ursula!” – sloganul perfect pentru o generație de europeni care plătesc, fără să fie întrebați, pentru un război pe care nu l-au ales ei.
Maximalism european vs. logica păcii
Întâlnirea de la Washington a adus la Casa Albă nu șapte pitici simpatizanți ai păcii, ci șapte actori europeni dotați cu maximisme greu de digerat într-o negociere sinceră. Privite prin prisma modestiei realiste a unei negocieri de pace, propunerile lor sună mai degrabă a „wish-list” politică decât a compromis necesar.
De exemplu, Giorgia Meloni a invocat ideea unor garanții de securitate după modelul articolului 5 din Carta NATO – de parcă aplicarea literală ar fi posibilă într-un stat care nu e membru NATO și în care Rusia tocmai a refuzat prezența trupelor străine.
Friedrich Merz, într-un contracurs față de realpolitik-ul lui Trump, a cerut un armistițiu ca precondiție pentru pace, justificând că fără acesta nu se poate construi nimic solid. La fel a vorbit și Emmanuel Macron, care a pledat pentru sporirea sancțiunilor în cazul în care pacea nu apare, dar a refuzat să abordeze discuțiile despre concesii teritoriale, evitând orice abordare deloc flexibilă.
De partea lor, Ursula von der Leyen și Mark Rutte au pledat public pentru un front unit în jurul Ucrainei, forțând solidaritatea ca pe o lege de neocolit. Asta, cu toate că, în realitate, lumina negocierilor nu era pe pace, ci pe posturi și garanții simbolice oferite.
Această colecție a așa-numiților „garanți europeni” pare că trage mai mult spre scenarii de înfruntare, nu de reconciliere. Franța, Marea Britanie, Italia, Germania și „Bruxellesul”, bineînțeles, nu caută pacea – pozițiile maximaliste afișate la Casa Albă, fără compromisuri, omoară dialogul. E ca și cum ai vrea să termini un război, dar vii la discuții cu o listă impusă celuilalt.
Dacă europenii nu încetează să dramatizeze și să se victimizeze, dar în același timp vorbind de pe poziții de forță, nu vom obține pacea, ci vom rămâne într-o «păsuire prelungită» – un război micșorat la diplomație de rutină, în timp ce rachetele „rătăcite” lovesc pe mai departe.
