Europa se află într-un moment istoric de cumpănă. În timp ce războiul din Ucraina continuă să sfâșie destine și granițe, Franța rupe tăcerea strategică și anunță deschis că este pregătită să desfășoare bombardiere nucleare în mai multe state europene. Sub pretextul protecției colective și al autonomiei strategice a UE, Parisul reactivează doctrina descurajării atomice. La orizont nu mai este pacea pe continent, ci spectrul radioactiv al unei confruntări teribile.
Iar România, având bază americană la Deveselu și trupe la Kogălniceanu, plus o poziție-cheie pe flancul estic al Alianței Nord-Atlantice, nu mai poate spera că va rămâne doar un observator. Dacă Franța vine cu umbrela nucleară, întrebarea nu mai este dacă vom fi apărați, ci cât de repede am putea deveni o țintă. Iar această întrebare arde mai tare decât orice declarație diplomatică.
Mișcarea gândită de Emmanuel Macron își propune să zguduie echilibrul strategic al Europei, dar riscă să arunce în aer, la propriu, „Bătrânul continent”.
Între protecție și expunere
Pentru România, inițiativa franceză nu este o simplă chestiune de „solidaritate euroatlantică” sau de „parteneriat strategic”. Este o alegere existențială între a deveni un bastion al descurajării nucleare și a intra, la modul oficial, pe harta celor mai expuse ținte ale Federației Ruse.
Chiar dacă Bucureștiul nu a confirmat niciun acord privind amplasarea de armament nuclear francez pe teritoriul național, neoficial multe surse militare susțin că discuții tehnice au avut loc, mai ales după ce România a acceptat să găzduiască sisteme antirachetă (Patriot) de interes major pentru NATO, în baza de la Deveselu.
Însă, adăugarea unei componente nucleare ar transforma România dintr-un actor defensiv într-un jucător perceput ca ofensiv în ochii lui Vladimir Putin.
Consecințele? Documente secrete citate recent de Financial Times și Die Zeit au dezvăluit că Rusia ar avea o listă de 32 de ținte în Europa pentru lovituri nucleare. Trei dintre acestea sunt situate în România: baza NATO de la Deveselu, Aeroportul Mihail Kogălniceanu și un nod energetic strategic din sud-estul țării (la Isaccea). Într-un posibil conflict, aceste locații vor fi primele lovite de rachetele cu încărcătură nucleară tactică.
Prezența armelor franceze, fie prin dislocare temporară, fie prin rotație strategică, este interpretată de Moscova nu ca o măsură defensivă, ci ca o escaladare directă. Iar România, în prima linie geografică a flancului estic, devine automat pionul cel mai vulnerabil în acest joc de șah nuclear.
Să nu ne iluzionăm: garanțiile de securitate nu înseamnă invulnerabilitate! Chiar dacă Franța va decide să apere România în cazul unui atac nuclear ordonat de la Kremlin, represaliile nu vor repara ceea ce deja ar fi pierdut – vieți omenești, infrastructură strategică, suveranitate națională. Cu alte cuvinte, scutul nuclear poate funcționa ca o sabie cu două tăișuri: apără, dar în același timp atrage mânia adversarului.
Întrebarea la care nici Ilie Bolojan, după desele întâlniri și ploconori în fața lui Macron, nici Nicușor Dan nu au oferit un răspuns este dacă România se declară pregătită să plătească prețul expunerii în prima linie a unui război pe care nu l-a provocat, dar care poate fi purtat, din nou, pe teritoriul nostru.
Reacția Moscovei: amenințare sau retorică?
De altfel, Kremlinul nu a întârziat să răspundă. Anunțul Franței privind extinderea umbrelei nucleare a fost catalogat drept „o provocare gravă, cu implicații directe asupra securității Federației Ruse”. Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate, a mers și mai departe, avertizând că „statele europene care acceptă arme nucleare străine pe teritoriul lor își semnează singure sentința”. O retorică violentă, dar deloc nouă. Ce este, însă, nou și periculos e contextul.
Rusia se află într-un punct critic al războiului din Ucraina. Pacea e încă departe, iar izolarea europeană impusă de la Bruxelles determină Kremlinul să încerce o reafirmare a influenței sale prin frică. Recent, au avut loc exerciții ale flotei ruse din Marea Baltică care simulau atacuri cu rachete nucleare tactice asupra unor ținte precise din Europa Centrală și de Est. România apare frecvent în astfel de scenarii militare, alături de Polonia și Germania, după cum scriu publicațiile occidentale. Totodată, prezența trupelor NATO tot mai aproape de granițele Federației Ruse este folosită pentru a justifica modernizarea propriului arsenal nuclear și posibila desfășurare de astfel de arme în Belarus, stat care poate deveni, în orice moment, platformă de lansare pentru rachete cu rază medie și lungă.
E clar că Rusia mizează pe o strategie a intimidării nucleare. În termeni militari, poartă numele de „escaladare pentru dezescaladare”: o lovitură tactică rapidă menită să forțeze retragerea adversarului. În realitate, este un pariu cu miza uriașă – viețile a milioane de europeni. În acest climat, orice decizie privind armamentul nuclear, chiar și în scop defensiv, nu mai este doar militară. Este profund politică și – mai ales – existențială.
România este prinsă în cleștele a două forțe și nu știe dacă garanțiile Vestului pot bloc, la o adică, rachetele Estului. Iar într-un echilibru instabil, orice mutare greșită va aprinde fitilul unei confruntări despre care istoria ne-a învățat că este pierdută înainte să înceapă lupta.
Bolojan și gașca dansează pe sârmă
România este împinsă să renunțe la rolul neutru al spectatorului prudent. Dar a accepta sau a respinge prezența armelor nucleare franceze pe teritoriul nostru nu e o decizie militară – este un act de suveranitate politică și morală. De la Bolojan la Predoiu și mare parte din analiștii politici, toți se hrănesc cu iluzia unei protecții absolute, însă adevărul este că, într-un război nuclear, nu există câștigători. Există doar supraviețuitori.
Iar România, cu baze NATO și o poziție geografică strategică, riscă să devină epicentrul unui conflict care ar șterge granițele, orașele și viețile într-o clipă.
Franța face un joc periculos. O fi ruleta rusească, dar glonțul privește fix spre București.