În politica mondială, termenul “hegemon” se referă la o superputere care domină sistemul internațional în ansamblul său, în bine sau în rău. De-a lungul timpului, Statele Unite au fost un astfel de hegemon, și în mod controversat.
Astăzi, influența Americii la nivel mondial pare să scadă, pe măsură ce alte puteri se ridică. Procesul va avea consecințe profunde asupra politicii globale și asupra problemelor legate de război și pace.
Puterea Statelor Unite este de fapt în declin sau doar pare așa?
Oare SUA, care se pregătesc pentru alegerile prezidențiale de anul viitor, doresc măcar să rămână hegemon? Sau americanii s-au săturat să apere “ordinea mondială bazată pe reguli”? Nu în ultimul rând, ar trebui ca lumea să fie adepta declinului american sau a continuării preeminenței SUA?
“Ultimul aspect depinde în mare măsură de locul în care vă aflați în lume”, susține cunoscutul politolog Andreas Kluth.
Dacă vă aflați la Beijing, hegemonia SUA poate lua sfârșit suficient de repede, deoarece credeți că China ar trebui să își revendice locul de drept ca un fel de regat de mijloc în afacerile mondiale.
Dacă vă aflați în Tallinn, Estonia, doriți ca SUA să rămână puternice și angajate, pentru că vă dați seama că o prezență americană în Europa este probabil singurul lucru care stă între voi și Rusia.
Dar hegemonia merge mult mai departe de cine pe cine poate apăra împotriva oricărui agresor. Este vorba despre cine stabilește și aplică regulile sistemului ca atare – care guvernează totul, de la fluxurile de bani până comerț.
Specialiștii numesc aceste norme multilaterale „bunuri publice”, deoarece, în teorie, ele aduc beneficii tuturor țărilor.
Începând cu anii 1970, odată cu lucrările istoricului american Charles Kindleberger, o teorie populară în relațiile internaționale a susținut că este nevoie de un hegemon care să mențină astfel de reguli pentru a avea ordine și stabilitate.
În caz contrar, sistemul internațional revine la starea sa implicită, care este anarhia – deoarece lumea, spre deosebire de o națiune, nu poate avea un singur guvern care să dețină monopolul asupra violenței legitime.
După cel de-al Doilea Război Mondial însă, SUA au intensificat și au restabilit stabilitatea, cel puțin în lumea capitalistă.
Aproape de îndată ce „teoria stabilității hegemonice” a devenit curentă, momentul Americii ca lider mondial părea să treacă. Cumva firesc, hegemonia are și concurență.
Realiștii tradiționali care analizează istoria îndelungată insistă asupra faptului că, de obicei, nu conducerea unei singure puteri a fost cea care a menținut ordinea, ci mai degrabă un echilibru între puteri.
Internaționaliștii liberali continuă să creadă că țările pot coopera chiar și în absența unui hegemon. Marxiștii au propria lor teorie de nișă a hegemoniei.
America își pune adesea interesul național înaintea celui al sistemului
Hegemonia exercitată de SUA din 1945 încoace a însemnat o stabilitate relativă a „lumii libere” și absența, până în prezent, a unui alt război mondial.
Dar, la fel ca Marea Britanie în secolul al XIX-lea, America își pune adesea interesul național înaintea celui al sistemului, ceea ce este un lucru de nerefuzat pentru hegemoni.
Este, de asemenea, ipocrită, pozând în apărător global al democrației, dar sprijinind sporadic loviturile de stat ale dictatorilor. Uneori, Washingtonul ia apărarea suveranității naționale a altor țări, ca în Ucraina. Alteori o calcă în picioare, ca în Irak în 2003.
În calitate de hegemon, America ar trebui să acționeze ca un împrumutător de ultimă instanță pentru a preveni falimentele bancare globale; în schimb, uneori exportă turbulențe financiare în lume, ca în 2008.
China nu este o alternativă
Nu cumva lumii i-ar fi mai bine cu un alt hegemon? Având în vedere premisele în materie de putere economică, tehnologică, militară și nucleară, aceasta ar putea fi doar China în viitorul apropiat.
Însă este puțin probabil că mulți oameni din afara granițelor sale ar alege Partidul Comunist Chinez drept gardian al sistemului internațional și al regulilor sale.
Tot timpul se va găsi un hegemon aspirant
A doua întrebare este dacă lumea s-ar îmbunătăți cu adevărat dacă nu ar avea niciun hegemon – aceasta ar fi alternativa pe care o implică sintagma “multipolaritate”.
În acest caz, rămâne de văzut cum va funcționa o astfel de alternativă, pentru că tot timpul se va găsi un hegemon aspirant.
În cele din urmă, problema conducerii globale a Americii poate fi decisă – nu de resurse și de traiectoriile puterilor rivale – ci chiar de americani.Răspunsul poate deveni clar la alegerile de anul viitor.