În urmă cu 40 de ani, prim-ministrul britanic Margaret Thatcher și premierul chinez Zhao Ziyang au semnat un tratat internațional menit să pregătească terenul pentru predarea Hong Kong-ului către China la 1 iulie 1997.
Reuniți în Marea Sală a Poporului din Beijing, liderii Partidului Comunist Chinez (PCC) au promis să respecte un „grad ridicat de autonomie” pentru Hong Kong, inclusiv libertățile sale fundamentale și statul de drept pentru cel puțin cincizeci de ani de la momentul predării.
Au mințit – sau cel puțin, și-au încălcat promisiunile, susține Benedict Rogers, director executiv al Hong Kong Watch și consilier al Alianței Interparlamentare pentru China (IPAC). Patruzeci de ani mai târziu, regimul lui Xi Jinping a sfâșiat și a călcat în picioare acel tratat – înregistrat la Națiunile Unie, dezmembrând aproape toate libertățile Hong Kong-ului, subminând statul de drept și dezlănțuind o preluare a orașului care îl lasă o regiune autonomă doar cu numele.
În ultimul decediu, și cel mai intens în ultimii cinci ani, Beijingul și-a retras promisiunile și a lansat o represiune asupra a ceea ce a fost cândva unul dintre cele mai libere și mai deschise orașe din Asia.
De la brutalitatea poliției împotriva protestatarilor din 2019 și impunerea legii draconice a securității naționale în 2020, aproape toți politicienii pro-democrație au fost închiși, exilați sau reduși la tăcere.
Legislativul a fost transformat într-un parlament marionetă plin de loiali pro-Beijing printr-o nouă lege care stipula că numai cei care dovedesc devotament față de PCC pot candida pentru funcții publice.
Luna trecută, procesul celui mai faimos disident din Hong Kong, antreprenorul media Jimmy Lai, un cetățean britanic în vârstă de 77 de ani și fondator al Apple Daily, a fost reluat. Lai a fost în izolare în ultimii patru ani, ziarul său a fost forțat să se închidă în 2021 și se confruntă cu o probabilitate foarte reală de a muri în închisoare.
Un caz tipic de lașitate
Marea Britanie – și întreaga lume liberă – a fost profund naivă în politica sa externă față de China. Poate că în 1990 și în 2000 au existat motive de optimism. În ciuda masacrului din Piața Tiananmen, a existat sentimentul că, pe măsură ce China se va deschide și crește economic, se va relaxa politic și social. De fapt, Occidentul a căzut într-o capcană. Urmările se văd astăzi: China îl domină.
Niciun tratat cu autocrații nu merită hârtia pe care este scris. Nu se poate conta vreodată pe un acord cu dictatorii. Hong Hong este un caz tipic de lașitate: lumea liberă a pus o încredere rușinoasă în mâinile comuniștilor.