Lumea anti-occidentală. Chiar există un Sud Global?

Trebuie să vorbim din nou despre sudul global. Nu despre cele peste 120 de țări incluse de obicei în această categorie, ci despre ideea în sine – și despre modul în care a acaparat discursul internațional în ultimii ani. Prin urmare, să ne punem o întrebare fundamentală: există un sud global?

Agregarea lumii non-occidentale, diversă și dispersată într-o singură categorie cu interese presupus similare a devenit o prescurtare convenabilă în dezbaterile geopolitice. Ideea că există un sud global în contradicție cu un nord global a căpătat și mai multă forță.

Cu toate acestea, utilizarea sudului global ca o categorie și cadru de referință face mult mai dificilă înțelegerea realităților complexe din diferite țări și regiuni,notează Foreign Policy. În ciuda utilizării tot mai frecvente a termenului, defectele analitice obiective ale sudului global apar cu claritate imediat ce se face o mică zgârietură.

Ce are China în comun cu Peru? Qatar cu Haiti? Thailanda cu Sierra Leone? Adunarea unor astfel de țări într-o singură categorie – și apoi definirea acestei categorii drept inerent diferită de nordul global – reprezintă o barieră în calea înțelegerii unei ordini internaționale complexe.

Ideologii post coloniale

Sudul global este un termen bogat din punct de vedere emoțional, a apărut în urma contestațiilor postcoloniale dintre Occident și restul lumii, pe mai multe axe – țările dezvoltate versus țările în curs de dezvoltare, bogați versus săraci, puternici versus neputincioși.

O comisie condusă de fostul cancelar german Willy Brandt a codificat acest clivaj într-un raport din 1980, trasând literalmente o linie neagră pe o hartă a lumii. Așa-numita Linie Brandt a dăinuit ca mod de gândire a relației dintre Occident și restul  națiunilor.

După o perioadă de hibernare  în timpul apogeului globalizării din anii 1990 și începutul anilor 2000, ideea unui sud global a revenit în ultimii ani în discursul internațional principal.

A dat naștere la mai multe mișcări, grupuri și ideologii transnaționale: pan-asianismul, pan-arabismul, pan-africanismul, pan-islamismul, Mișcarea Nealiniaților și G-77. Niciuna nu a supraviețuit unei întâlniri serioase cu lumea reală.

Aceste ideologii transcendente, anti-occidentale și post-coloniale s-au lovit în mod inevitabil de forțele naționalismului, care au negat multe dintre identitățile supranaționale pe care susținătorii lor au încercat să le creeze în încercarea de a ține piept Occidentului.

Interesele economice, căile de dezvoltare, dotarea cu resurse și tradițiile politice extrem de divergente contrazic, de asemenea, ideea unui sud global ca grup de egali. Conflictele inter și intra-statale continuă să domine politica lumii non-occidentale.

În urmărirea obiectivelor economice și de securitate, elitele non-occidentale au avut rareori o problemă în a se alia cu Occidentul.

Pakistanul, neliniștit de India, s-a alăturat alianțelor conduse de SUA în timpul Războiului Rece. India, îngrijorată de hegemonia chineză, face astăzi echipă cu Statele Unite. Vietnamul, a cărui ideologie comunistă este asemănătoare cu cea a Chinei, construiește un parteneriat strategic cu Statele Unite pentru a-și spori autonomia față de comportamentul Chinei în regiune.

De când conceptul de sud global a câștigat teren, diferențierea în cadrul lumii în curs de dezvoltare nu a făcut decât să se accentueze.

Statele din Golful Arabic au dobândit o bogăție enormă; Dubai este acum un centru financiar important alături de New York, Londra, Shanghai, Hong Kong și Singapore.

Capitalul din Golf este motorul creșterii economice în Orientul Mijlociu și în Africa. De asemenea, dă încredere regatelor din Golf să intervină activ în diverse conflicte interne și regionale. Cine poate susține că intervenționismul în așa-numitul sud global este doar un obicei occidental?

Elitele non-occidentale au propriile lor motive pentru a îmbrățișa sudismul global. Învinovățirea Occidentului este întotdeauna o scuză bună pentru eșecurile lor, iar poziția împotriva Occidentului a fost întotdeauna o politică bună.

Ambele strategii sunt înrădăcinate în narațiunea postcolonială a victimizării și ambele ignoră progresele extraordinare înregistrate în multe părți ale lumii non-occidentale în ultimele câteva decenii.

Dar ignoră capacitatea crescândă a lumii non-occidentale de a modifica termenii angajamentului cu Occidentul ori de câte ori această încadrare le convine din punct de vedere politic sau financiar.