Experiența israeliană din Liban s-a potrivit cu lecția pe care SUA și Marea Britanie au învățat-o atât de dureros mai târziu în Afganistan, Irak și LibiaStabilirea unor paralele cu războaiele din trecut aruncă o lumină asupra modului în care ar putea avea loc conflictele actuale, mai ales dacă factorii de decizie politică repetă aceleași greșeli.
“Criza din Fâșia Gaza are pentru mine ecouri puternice ale invaziei israeliene din Liban din 1982”, comentează în presa americană Peter Ricketts, fost diplomat în biroul arabo-israelian din cadrul Ministerului britanic de Externe.
Tensiunile s-au acumulat la granița de nord a Israelului încă de când Organizația pentru Eliberarea Palestinei a fost alungată din Iordania în 1970 și a devenit forța dominantă în sudul Libanului.
Tentativa de asasinare a ambasadorului israelian la Londra în iunie 1982 a oferit pretextul pe care ministrul apărării Ariel Sharon îl căuta pentru a alunga OEP din Liban.
Forțele israeliene au organizat o invazie la scară largă – timp de șapte săptămâni, au asediat partea de vest a Beirutului, unde OEP își avea sediul, tăind hrana, apa și energia electrică.
Statele Unite, din ce în ce mai critice față de atacurile israeliene asupra țintelor civile, au negociat un acord prin care liderii OEP și aproximativ 14.000 de luptători au părăsit Libanul pentru Tunis în august și septembrie.
Pentru o scurtă clipă, Sharon a părut că a obținut o victorie remarcabilă. Apoi totul a mers prost. Noul președinte ales al Libanului și aliat al Israelului, Bashir Gemayel, a fost asasinat. Ca represalii, susținătorii lui Gemayel au masacrat civili palestinieni în taberele de refugiați Sabra și Shatila.
Sub presiunea SUA, guvernul israelian și-a retras forțele din Beirut, înainte de o retragere aproape totală în 1985. A lăsat un guvern libanez slab și instabil, incapabil să împiedice Siria să își întărească controlul asupra țării sau Hezbollah, cu sprijin iranian, să se stabilească în sud.
Experiența israeliană din Liban s-a potrivit cu lecția pe care SUA și Marea Britanie au învățat-o atât de dureros mai târziu în Afganistan, Irak și Libia. Intervențiile militare singure nu permit atingerea obiectivelor politice. Alungarea unui adversar de la putere fără un plan viabil privind ceea ce va urma nu duce la o mai mare securitate.
Oricât de greu ar fi să se gândească dincolo de presiunile imediate ale războiului, guvernul lui Benjamin Netanyahu are mare nevoie de o strategie de stabilitate în Gaza dacă vrea să obțină o securitate durabilă pentru poporul israelian.
Odată ce luptele se vor încheia, va exista o nevoie masivă de ajutor umanitar și de reconstrucție. Va trebui creată o autoritate interimară capabilă să mențină ordinea și să supravegheze apariția unei conduceri palestiniene mai moderate, capabilă să apere interesele locuitorilor din Gaza.
La începutul războiului din Liban, prim-ministrul israelian Menachem Begin a promis că acesta va aduce 40 de ani de pace. În această perioadă, Hezbollah s-a transformat într-o amenințare mult mai puternică la adresa securității Israelului decât Hamas.
Alegerile făcute în următoarele săptămâni vor determina dacă cetățenii Israelului și ai Gazei pot spera să trăiască în siguranță sau vor rămâne prinși într-un ciclu nesfârșit de violență.
