Israelul a petrecut aproape doi ani în Fâșia Gaza fără să anihileze Hamas și să instaleze o administrație supusă. De asemenea, a încercat pe o perioadă mult mai îndelungată să elimine cel mai puternic adversar regional: Iranul.
Donald Trump a afirmat că, datorită înțelegerii sale, un conflict care „ar fi putut dura ani de zile” și „ar fi distrus întregul Orient Mijlociu” a fost evitat „pentru totdeauna”. Apoi, după doar câteva ore, optimismul său a început să se destrame, Israelul și Iranul continuând să schimbe focuri.
Pentru Bejamin Netanyahu, ținta nu a fost doar programul nuclear iranian, ci suveranitatea Republicii Islamice, existența unei puteri regionale neconforme, cu o rețea de aliați – inclusiv Houthi, Hezbollah și Hamas – care se opun ideologic statului ebraic și sunt hotărâți să reziste proiectului său expansionist.
Washingtonul continuă să-și ajute aliatul
Israelul a decis să organizeze operațiunea din iunie pentru că Iranul fusese redus la cel mai slab punct din ultimele decenii, zdruncinat de protestele interne și incapabil să se bazeze pe o „Axă a rezistenței”, relatează The New Statesman.
În cazul în care mai mulți actori străini s-ar alătura luptei, Republica Islamică s-ar transforma în Ucraina Orientului Mijlociu: un front pe care blocurile geopolitice rivale l-ar folosi pentru a-și testa curajul.
Țara care este mai puțin pregătită pentru o astfel de policriză este America. Scopul general al politicii sale externe este de a finaliza „pivotul spre Asia” – concentrarea eforturilor asupra limitării Chinei.
Trump știe că orice abatere de la această doctrină ar întâmpina opoziția stridentă a coaliției MAGA, dar a fost presat atât de guvernul israelian, cât și de unii neoconservatorii republicani, care l-au convins că ar putea urma o cale de mijloc: să distrugă Iranul pe termen lung, evitând în același timp un alt dezastru militar extins; să ajute Israelul fără a-i satisface dorința de conflict susținut.
Acordul de încetare a focului al lui Trump a fost anunțat la 23 iunie ca o dovadă a succesului abordării sale: împiedicarea Iranului și, în același timp, limitarea unei conflagrații mai ample. Însă declarația sa de „pace” s-a dovedit a fi prematură.
În timp ce SUA au fost disperate să intermedieze această soluție pe termen scurt, Israelul rămâne hotărât asupra obiectivului său de a declanșa un război total care ar atrage forțele americane.
Chiar dacă Netanyahu acceptă o pauză temporară a ostilităților (ceea ce nu poate fi considerat sigur, având în vedere faptul că nu a respectat acorduri similare în Gaza și Liban), este satisfăcut. Atunci când va fi nevoie, America va interveni întotdeauna de partea Israelului.
Israelul poate aștepta momentul potrivit pentru a crea o altă criză și a forța o nouă reglare de conturi. Între timp, poate pur și simplu să aplice aceleași tactici pe care le-a folosit împotriva Hezbollah, lansând lovituri pentru a ține Iranul sub control și pentru a preveni orice reconstrucție a capacității sale defensive.
Prin urmare, avem de-a face cu o repetare a dinamicii fundamentale din Gaza: Israelul urmărește o strategie atât de dură încât intră în conflict cu interesele regionale ale SUA – însă Washingtonul își sprijină aliatul, coborând și mai adânc în acest impas fără sfârșit.