Benjamin Netanyahu vrea cu siguranță să creadă că atacul continuu al Forțelor de Apărare Israeliene asupra orașului Gaza, ultima redută a Hamas în Fâșia Gaza, va distruge în cele din urmă gruparea jihadistă și va rezolva criza ostaticilor.
Dar israelienii sunt prinși în capcana din Gaza. Indiferent cine ar fi prim-ministrul israelian, nimeni nu va salva Ierusalimul de responsabilitatea față de palestinieni, notează UnHerd. Nici americanii, nici europenii și nici arabii din Golf, așa cum scria recent fostul secretar de stat Tony Blinken în The Wall Street Journal.
Toată autoflagelarea europeană cu privire la recunoașterea necondiționată a unui stat palestinian și acceptarea canonică de către Partidul Democrat a soluției cu două state provin dintr-o convingere că Israelul nu poate fi o societate liberală, iar palestinienii nu vor înceta să ucidă israelieni și viceversa, până când palestinienii nu vor avea propria lor țară.
Nu există niciun motiv istoric pentru a crede că premisa potrivit căreia o patrie palestiniană ar aduce „dreptate și pace”, așa cum a afirmat președintele francez Emanuel Macron, ar putea fi adevărată. Atât istoria europeană, cât și cea a Orientului Mijlociu sugerează cu tărie că naționalismul și, cu atât mai mult, crearea unui stat-națiune, intensifică adesea dorința de a ucide vecinii și minoritățile, tocmai pentru că un astfel de stat are capacitatea de a face acest lucru.
Din păcate pentru palestinieni, identitatea lor a fost, încă de la naștere, legată în mod iremediabil de opoziția violentă față de evrei. S-a agravat cu siguranță pe măsură ce Gaza, sub Hamas, a devenit un focar pentru militantismul islamic – și pe măsură ce așezările israeliene s-au înmulțit în Cisiordania. După 7 octombrie, cel mai oribil comportament nu a fost depășit de limite pentru mulți palestinieni, chiar și pentru cei care nu erau membri ai Hamas.
O strategie israeliană care vizează extirparea Hamas nu ar putea funcționa decât dacă IDF ar prelua controlul deplin asupra terenului și l-ar păstra.
Palestinienii nu trebuie să reformeze Autoritatea Palestiniană, ci să o reconstruiască de la zero. Alternativele prin jihad sau declarațiile europene fără ieșire privind statalitatea palestiniană nu vor face decât să mărească distanța dintre vis și realitate și să lase palestinienii într-o situație și mai gravă.
Israelienii și palestinienii nu vor fi niciodată frați, dar pot să se adapteze la noile realități geopolitice. Numai asta ar fi o realizare considerabilă, având în vedere cât de brutală a fost o mare parte a Orientului Mijlociu din 1945.