- Semnele clinice așa arată, că nu se simte bine. Este agitat, este frământat și nervos. Se vede după priviri, care-i sunt tot mai încruntate. Se simte și după scrâșnetul cuvintelor strivite în malaxorul fălcilor încleștate. Pare că nu se simte bine în postura de președinte. Scriam, mai demult, că funcția de președinte îi vine ca un maiou care ba îi este prea larg, ba prea strâmt. Nu mi-am schimbat opinia. Și cred că am greșit zicând funcția. Corect ar fi fost rolul, pentru că Iohannis, de fapt, joacă un rol. Un rol exersat vreme de cinci ani, dar din care nu a înțeles nimic. Se bazează numai pe ce-i șoptește sufleorul, indiferent în ce parte a lumii se află.
Klaus Iohannis nu se simte bine dacă nu toarnă gaz pe foc, pentru a întreține vâlvătaia. Iar o domnie bazată pe scandaluri care se aprind tot timpul nu prevestește nimic bun. Pare că îl macină ura că nu poate lua complet în stăpânire țara, după cum își dorește. Și cât mai repede. E zdrobit de propriile ambiții, pe care ceilalți i le văd meschine. E strivit de dușmănia față de social-democrați, de la care, consideră el, se trage putreziciunea societății. Dacă ar privi mai atent la liberali, ar putea să vadă falsitatea și nemernicia în care aceștia se scaldă. N-o face, pentru că are nevoie de ei. Încă.
Șefii au mereu dreptate
Președintelui nu îi e bine nici când, voit sau nu, află cum este perceput în realitate. Gașca de sicofanți și yesmeni din spate are grijă să-l intoxice cu laude deșănțate, cu aprecieri false și cu lingușeli grețoase.
Dar tot îi mai ajung la urechi vorbe din presa care-i sancționează și gesturile caraghioase din fața prompterului, și discursul repetitiv și fără substanță, și atitudinea de molâu european. Se laudă în van cu reușita summit-ului de la Sibiu, când acolo a fost doar șef de sală la ospățul altora din funcțiile europene. De asemenea, se preamărește singur cu rezultatele lui, uitând că, la întâlnirea ce a avut loc imediat după summit, a fost mut. Ba nu, a spus un singur cuvânt, „Yes!” A negociat ceva pentru România? Nu, nici nu avea cum, atunci programul lui era setat doar pe „Yes, yes, yes!” Și oricum, pentru el negocierea înseamnă să fie de acord cu ce spun șefii lui.
Vrea să fie piua-ntâi!
Dorința de putere absolută l-a afectat serios. E bolnav. Nu mai realizează ridicolul în care se plasează. Iar jocul la care se pretează este de-a dreptul penibil. Vin bani, mulți, mulți, mulți, din fonduri europene. A luat subiectul din portofoliul Guvernului și și l-a trecut în palmaresul propriu. Vrea să demonstreze ce? Că e priceput, că se îngrijește de țară? Nu va reuși nici măcar să creeze această imagine, darmite să mai și pună în practică ceva. Și asta pentru simplu motiv că banii de care tot vorbește nu există. Sunt doar pe hârtie în clipa de față. Și așa vor rămâne multă vreme de acum înainte. Sunt tratative, sunt calcule grele, iar atitudinea lui Iohannis deja este previzibilă. Va prezenta ca un succes personal ceea ce Uniunea Europeană va hotărî pe alte criterii decât vorbele lui de îmbălsămare aromată a subiectului. Concret, banii îi vom vedea abia în 2023, spun voci autorizate. Până atunci, va continua să se bage singur în seamă cu o izbândă care nu are legătură cu rațiunea financiară a Europei.
Fobie nevindecabilă
Obsesia lui pentru putere nu se rezumă numai la atât. Vrea modificarea legilor justiției. O ține langa cu referendumul din mai 2019, ignorând cel mai elementar lucru. Cele două întrebări născocite anume au fost considerate neconstituționale de către CCR. Motivația acțiunii lui este ilară. „PSD a încercat să pună piciorul pe justiție! PSD este partidul care încearcă, a încercat, încearcă să frângă independența justiției” Aceeași temă desuetă, aceeași idee bolnavă că PSD este de vină. Klaus Iohannis pare că nu vrea să se vindece de psihoza cu PSD. În loc să-și amelioreze starea, își alimentează maniile cumulative cu aceeași ură bolnăvicioasă. Nu ia în calcul reversul medaliei. Anume, presupunând că va avea câștig în demersurile lui, vom putea spune că PNL și-a pus bocancul pe gâtul justiției.
