Am pus față în față două mesaje transmise de Klaus Iohannis poporului român. Unul de sâmbătă, 3 aprilie, iar celălalt din 4 aprilie. Primul era cu ocazia Paștelui catolic, al doilea cu prilejul aniversării NATO. Ambele au o notă comună. Despre români, cât mai puțin.
Vorbește președintele despre Paște. Te-ai fi așteptat la cuvinte frumoase, înălțătoare, cu pilde și înțelesuri care să-ți umple inima? De ce? E mai ușor să dai din mâini în fața camerelor, folosind un text scris de alții, încercând convingerea, decât să transmiți un mesaj din suflet pentru oameni. Două rânduri despre Sărbătorile Pascale, restul despre Covid. „Traversăm de mai bine de un an o perioadă dificilă, provocată de pandemia de COVID-19, dar împreună, având grijă de sănătatea noastră și ocrotindu-i pe cei dragi, vom depăși cu bine aceste momente grele. Vă mulțumesc pentru solidaritatea și responsabilitatea de care ați dat dovadă în tot acest timp! Sunt convins că sacrificiile pe care le facem acum vor fi în curând răsplătite și ne vom putea reîntâlni, în siguranță, cu toți cei apropiați.” Ceva care să meargă la suflet? Ce legătură există între Iisus și Covid nu am înțeles.
Mai mult decât mesajul de Paște a contat mesajul prilejuit de a nu știu câta aniversare a NATO. Mai mare, mai bogat, despre mai multe realizări. Iisus a creat lumea. Și ce dacă? Nu pare prea mult pentru Iohannis. NATO e mai presus decât ce credem noi. Credința? Poate, pe ici pe colo, dar nu se compară cu ce a făcut NATO. „Dezvoltarea şi modernizarea capabilităților militare naționale sunt determinante pentru succesul obiectivelor aliate comune. Voi continua să susțin consensul transpartinic în alocarea procentului de 2% din PIB pentru domeniul apărării, această finanțare contribuind la consolidarea NATO, inclusiv prin prezența în regiunea Mării Negre.” Nu are rost să mă-mi aduc aminte că astăzi, 4 aprile, părintele fondator al NATO bombarda România în urmă cu 77 de ani. Mă umplu de revoltă și de silă. E de ajuns că pentru Iohannis e mai important să sărbătorească mai mult. Mai mult, firește, fără a mai evoca și momentul tragic. Iar asta spune totul.
