Teama și bâlbâiala de a-l arunca pe Klaus Iohannis peste gardul Cotroceniului, printr-o procedură legală și democratică, își spun acum cuvântul. Fostul lider PSD, acum la pușcărie, a jucat la două capete în această problemă. Rezultatul s-a văzut. Tăriceanu ba invoca inoportunitatea acțiunii, ba trăgea o tușă mai groasă, lăsând să se înțeleagă că Uniunea Europeană se va supăra. Și dacă n-am supărat-o, s-a purtat altfel cu noi? Nu, a avut aceeași atitudine de stăpân peste ceea ce nu-i aparține. Apoi a apărut teoria că, în cazul suspendării, Iohannis se va reinventa și va câștiga alegerile prezidențiale. O invenție cretinoidă, de fapt, asupra căreia am atras atenția la vremea respectivă. Iohannis nu are resurse nici măcar pentru a se exprima corect în limba română, darmite pentru a ieși cu un nou chip politic.
Ca să descrii pe larg toată seria de mizerii făcute, ar fi nevoie de zeci de tone de hârtie. Primul pas al mandatului de început a însemnat o declarație de război pe care nu s-a sfiit să o facă. Era o amenințare la adresa democrației. Nu a avut nicio reținere în a anunța că declară deschis conflictul cu social-democrații și că va lupta până la desființarea PSD. Au trecut aproape șase ani de atunci și războiul nu s-a terminat. Au fost șase ani în care aceasta i-a fost singura preocupare majoră, România părând a nu exista. Ceea ce părea a fi o declarație de campanie, inițial, a devenit un mod de viață. A ajuns să fie singura politică pe care o pune în practică. Dacă este atât de curajos, de ce nu merge în Parlamentul European să ceară desființarea Partidului Socialist European?
Președinte sau ce?
Scriam cu un an în urmă: „Klaus Iohannis nu a vorbit niciodată despre dezastrul produs de DNA în Romania. Nu i-o fi plăcând cum sună că, în spatele pretinsei anticorupții, se ascund drame cu oameni morți, cu familii dezmembrate, cu cetățeni nevinovați trimiși în spatele gratiilor și cu afaceri românești distruse, dar asta este realitatea. Este evidența pe care Iohannis refuză să o vadă, pentru că el nu poate fi de acord cu românii. El este de acord numai cu glasul Europei, care vine și ne bate cu ciocănelul în masă că nimic din ceea ce facem nu este bine. Bine este numai când îi cerem ei voie să dăm vreo lege, care trebuie să sune numai cum vrea ea. Iohannis, ai luat vreodată atitudine, să ne mai slăbească Uniunea Europeana cu fițele ei de fata bătrână? Nu. De ce? Ești președinte sau ce? Mai bine du-te!” Nici în ziua de azi nu și-a precizat poziția față de protocoalele secrete din justiție, considerându-le doar zvonuri de presă. A continuat cu zeificarea Laurei Codruța Kovesi chiar și după ce a fost înlăturată de la conducerea DNA, intervenind personal, după cum s-a aflat ulterior, la instalarea ei în fruntea Parchetului European. Nu poate fi decât sfidare pe față. Un regim majoritar a luptat pentru repararea răului făcut, Iohannis, în schimb, trăgea sforile pentru promovarea procuroarei.
Politica lui „yes”
La nicio negociere la care a participat nu a dovedit că ar fi de partea românilor. După summit-ul de la Sibiu, la prima întâlnire a liderilor europeni, Iohannis a spus un singur cuvânt: yes! De câte ori ar fi trebuit să spună ceva, a rostit obsesiv doar „yes” A cerut ceva pentru români? Nu. Nu avea cum, din moment ce spunea „yes”. A fost același „yes” împins în față și la întâlnirea cu Donald Trump, când gazele din Marea Neagră s-au dus pe o șapcă. Același „yes” când s-a angajat că va cumpăra avioane și armament de la americani. A fost exact cum a catalogat un politician român întreaga acțiune, „un ajutor social acordat SUA” După ultima întrevedere cu capii Europei, la Bruxelles, s-a întors acasă cu traista aproape goală. Dar asta nu l-a împiedicat să se laude cu eforturile lui depuse întru bunăstarea românilor. Un fiasco ridicat la rang de victorie de către partidul lacheu și presa aservită. Nimeni și nimic nu este mai presus de Iohannis, s-a trâmbițat pe toate drumurile. Și, în fond, ce putea să câștige pentru români din moment ce nu a fost văzut sau auzit să negocieze precum liderii țărilor din jur, care s-au întors cu tașca plină?
Bătaia de joc
Până la un punct, lucrurile pot fi tratate cât de cât cu oarece clemență. Greu, foarte greu, dar pot fi. Nu însă și când atacurile lui sunt însoțite de asalturi de netolerat la limba română. Probabil este singură redută rămasă necucerită, ca desconsiderarea manifestată la adresa românilor să fie deplină. Este inacceptabil ca un președinte să nu cunoască limba țării pe care are pretenția că o conduce. A avut suficient timp să o învețe în cei 61 de ani pe care îi are. Când are prompterul în față, psalmodiază după o partitură necunoscută. Fără prompter, este o catastrofă. Academia Română ar trebui să îi interzică discursurile publice, măcar pentru a nu mai oripila națiunea cu născociri lexicale. Am ajuns să trăim într-o bătaie de joc fără margini. E prea mult, Iohannis. Gata! Du-te!
