Comunicatul summitului G7 de la Hiroshima expune decalajul dintre principiu și practică și dintre retorică și realitate.
Alegerea Hiroshimei ca loc de desfășurare a summitului a transmis un mesaj confuz. Orașul a fost victima (alături de Nagasaki) a singurei situații în care o armă nucleară a fost folosită în război, și asta împotriva unei populații civile.
Hiroshima ar fi trebuit să fie platforma pentru a explora pacea pretutindeni și, în special, pentru a preveni escaladarea oricărui conflict cu o dimensiune nucleară, susține Kanwal Sibal, fost ministru de externe indian și ambasador al Indiei în Turcia, Egipt, Franța și Rusia.
Dacă organizarea acestui summit trebuia să transmită un mesaj de pace, acest obiectiv nu a fost atins prin invitarea președintelui ucrainean Volodimir Zelenski care bate din picior și vrea mai multe arme și finanțare din partea Occidentului.
Nicio inițiativă de pace nu a ieșit la iveală în urma summitului. Dimpotrivă, G7 oferă sprijin Ucrainei „atâta timp cât va fi nevoie”. Ce se urmărește prin acest sprijin pe termen nelimitat? O înfrângere militară parțială sau totală a Rusiei? Este oare realist?
Există și alte ironii amare în legătură cu întâlnirea celor șapte puternici. Joe Biden, liderul țării care a folosit bomba nucleară împotriva japonezilor, a fost invitatul de onoare la Hiroshima.
Multe aspecte ale declarației G7 sunt destul de controversate. Decizia de a „intensifica sprijinul militar acordat Ucrainei pentru a crește costurile pentru Rusia” promovează fie obiectivele parteneriatului mai larg, fie multilateralismul, în condițiile în care majoritatea țărilor se opun sancțiunilor împotriva Rusiei din cauza consecințelor secundare grave pentru acestea?
Dacă „războiul brutal al Rusiei reprezintă o amenințare pentru întreaga lume”, răspunsul ar trebui să fie căutarea unui consens global pentru găsirea unei căi spre dialog și pace – și nu o soluție militară.
Pe scurt, grupul țărilor G7, oricât de puternic ar fi în continuare în sistemul global, nu se mai află în aceeași poziție dominantă ca înainte, recunoscută acum câțiva ani odată cu decizia de a forma G20, în care sunt reprezentate și alte economii majore ale lumii.
Agendele G7 și G20 nu mai sunt împărtășite în aspecte esențiale, având în vedere diviziunea profundă care a apărut între SUA și Europa, pe de o parte, și China și Rusia, pe de altă parte, în ceea ce privește chestiunile politice, economice, financiare și de securitate, în timp ce țările din Sudul Global au și ele propriile priorități.
“Unele puncte principale de pe ordinea de zi pot fi împărtășite de G7 și G20”, insistă Kanwal Sibal, “dar cooperarea în vederea atingerii obiectivelor generale nu este fezabilă atunci când cele două părți se tratează reciproc ca pe niște adversari, când atmosfera politică a devenit tensionată, când lanțurile globale de aprovizionare au fost perturbate, când globalizarea este inversată, când finanțele au fost transformate în arme, când diluarea hegemoniei dolarului american a devenit un obiectiv, când se pregătește o remilitarizare a țărilor cheie, când alianțele sunt consolidate sau formate și când toate aceste evoluții negative sunt în curs de desfășurare.”