Acuzat de reprimarea violenta a manifestatiilor din Piata Universitatii, in 1990, Ion Iliescu sare la beregata partidelor istorice, pe care incearca sa le scoata vinovate de mineriade.
Primii ani dupa Revolutie au fost marcati de ”lupte pentru putere”, recunoaste Iliescu, care arunca insa toata responsabilitatea pentru ”evenimentele regretabile” petrecute atunci in carca partidelor istorice: ”Da, au fost lupte pentru putere. Normale, pana la un punct. Nu era obligatoriu ca ele sa conduca la violente. Dar, au fost astfel de evenimente regretabile si asta pentru ca aceia care ma acuza acum ca nu am apetenta pentru <<dialog>> atunci l-au refuzat sistematic, preferand solutiile de forta”. Si tot Iliescu sustine si ca exista ”doua viziuni despre viitorul Romaniei” care se infrunta neintrerupt din 1990 incoace. Prima viziune, sustinuta de el si partidul sau (FSN-FDSN-PDSR-PSD), este descrisa ca fiind un adevarat model de modernizare si deschidere catre lumea occidentala (UE si NATO), in timp ce a doua este catalogat drept ”un model restaurator” bazat pe principiul ”restitutio in integrum” – model care ”a generat temerile care au dus, pana la urma, si la o serie de violente sociale”, dupa cum acuza Iliescu. ”Unele masuri de reforma, luate imediat dupa Revolutie, insuficient gandite si explicate, au generat, la randul lor, temeri, care au dus la alte violente sociale, atat conectate cu fenomenul Pietei Universitatii, cat si cu prezenta minerilor in Bucuresti”, si-a continuat demonstratia Iliescu, ajungand in sfarsit la punctul care il doare. Mai ramane doar ca asa o demonstratie stralucita sa-i convinga si pe procurorii care ancheteaza dosarul Mineriadei din 13-15 iunie ca Ion Iliescu nu i-a chemat pe mineri si nici nu a ordonat curatarea cu forta a Pietei Universitatii, ci este doar o biata victima a partidelor istorice si a economiei de piata prost aplicata si explicata.