Mulți analiști și factori de decizie politică susțin că cel mai bun mod în care Statele Unite pot continua să descurajeze China să atace Taiwanul este de a desfășura o putere militară în calea Beijingului.
Pentru a descuraja China, America ar trebui să își mărească dramatic cheltuielile pentru apărare și să accelereze viteza cu care Taiwanul primește arme și alte tipuri de asistență militară.
Dar o strategie mai eficientă include o abordare măsurată a diplomației americane care să evite provocările politice și un efort reînnoit de a construi o coaliție mai largă și mai puternică de țări care să sprijine securitatea și prosperitatea Taiwanului.
Deși actuala concepție a Washingtonului în materie de descurajare se bazează pe apărare, politica sa privind utilizarea forței în strâmtoarea Taiwan a fost mult timp ambiguă, notează Foreign Affairs. Legea din 1979 privind relațiile cu Taiwanul, care continuă să ghideze politica americană, afirmă că utilizarea forței sau a violenței directe pentru „a determina viitorul Taiwanului” ar fi considerată o amenințare la adresa „păcii și securității zonei Pacificului de Vest și o preocupare gravă pentru Statele Unite”.
Aceasta nu este o garanție explicită sau necondiționată a unei intervenții americane, deși sugerează cu tărie că o invazie chineză ar provoca un răspuns direct al SUA.
Mai degrabă, descurajarea de succes depinde de convingerea Chinei că un atac direct asupra Taiwanului ar fi prohibitiv de costisitor.
Prin urmare, descurajarea nu poate fi înțeleasă în termeni exclusiv militari. O escaladare a tensiunilor din Indo-pacific conduce la mai multă anxietate, agresivitate și imprevizibilitate din partea Beijingului. Acțiunile SUA în strâmtoarea Taiwan ar trebui să fie proactive și strategice, nu reactive și subminate de teatrul politic.
Coalițiile sunt, de asemenea, esențiale pentru o viziune a descurajării. Este esențial ca Washingtonul să își consolideze parteneriatele cu aliații cheie, în special în Indo-Pacific și în Europa.
Este puțin probabil ca puterile medii și mici să fie parteneri decisivi ai SUA în cazul unui conflict cu China. Dar ele pot juca un rol critic, nemilitar, internaționalizând problema Taiwanului și încurcând calculele Beijingului cu privire la costurile pe care le-ar putea suporta prin escaladarea situației.
Japonia, Coreea de Sud sau Singapore ar avea un cuvânt de spus în acest context, deoarece economia chineză rămâne extrem de dependentă de accesul la piețele financiare internaționale, precum și de importurile de tehnologii cheie și alimente. Liderii chinezi recunosc aceste vulnerabilități.
Cu cât America are mai mulți parteneri, cu atât se va bucura de mai multe opțiuni strategice. Și un efort diplomatic este important pentru ca principalii actori globali și regionali să recunoască faptul că Beijingul, și nu Washingtonul, este cel care agită apele.
În același timp, liderii americani trebuie să mențină deschisă o cale pentru ca China și Taiwanul să-și rezolve pașnic diferendele, chiar dacă un astfel de rezultat este de neimaginat în prezent. Măsura succesului nu este câștigarea unui război cu China, ci evitarea războiului.
Liderii chinezi trebuie să înțeleagă importanța menținerii angajamentelor de securitate în Indo-Pacific. În cazul în care aliații și partenerii cheie ai SUA sunt amenințați, Washingtonul nu va ezita să acționeze.