Când a mers în China, urmând calea Germaniei și a Spaniei, Emmanuel Macron a fost ghidat doar de interesul Franței, niciun moment nu i-a păsat de soarta Ucrainei și conflictul său cu Rusia, așa cum a încercat mass-media din România să întoarcă povestea, prezentând vizita asta într-o lumină care să placă Americii (oare le-a cerut cineva analiștilor de două parale din presa noastră să fie atât de slugarnici sau e starea lor naturală?!).
Franța e în criză economică. Franța are proteste și greve nemaiîntâlnite în ultimele decenii din cauza acestei crize. Franța și-a pierdut puterea pe plan internațional, rolul său geopolitic a fost redus treptat și substanțial, iar Macron, azi, e în cădere liberă (și ca imagine, și ca putere politică).
Ținând cont de toate astea, liderul de la Elysee a înțeles că la Beijing nu are decât o carte de jucat. Ultima. Ori îi iese, ori se curăță! Și s-a aruncat. „All-in” pe independența Europei, suveranismul întotdeauna a dat bine. Problema e că statutul de superputere globală pe care-l proiectează Emmanuel Macron pentru Europa (sub a lui viziune și conducere, să nu ne îndoim de asta în niciun moment!) întâmpină tot felul de piedici și de unde te-ai aștepta mai puțin.
Da, Europa ar trebui să urmeze sfaturile lui Macron și să se îndepărteze de pe orbita SUA, urmărindu-și propriile interese, nu pe cele ale Americii, dar întrebarea care se pune este – Are Europa forța să-și ceară locul care i se cuvine de drept la masa celor care chiar contează?
Presa aservită ne face să credem cu ușurință că întreaga lume nu are decât o singură voce, o singură direcție și o singură cale clară de urmat pe care toți oamenii normali, sănătoși la cap, apărători ai democrației și valorilor occidentale. Realitatea este, însă, mult mai complicată de atât. Procesul politic este în criză, iar relațiile dintre țări și sistemele federale se schimbă constant și se influențează reciproc.
Statele Unite ale Americii pot fi ele superputerea numărul unu a planetei (unii, prin Est, îi cam contestă statutul, dar asta e altă discuție), dar nu toată lumea crede că singura cale de urmat este cea pe care o arată Washingtonul. A spus-o cu subiect și predicat chiar Macron – nici măcar el nu mai crede în viitorul omenirii sub bagheta magică a Unchiului Sam.
Fiind singura putere nucleară din Uniunea Europeană și membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, Franța consideră că Europa merită un loc pe scena mondială și că ar fi o greșeală strategică să urmeze SUA, precum un câine loial își urmează stăpânul. Pe val după vizita întreprinsă la Beijing, acolo unde a obținut din partea lui Xi Jinping câteva promisiuni de investiții și contracte, Macron s-a apucat să spună că UE ar comite o greșeală gravă dacă s-ar implica în conflictul dintre China și Taiwan. „Nu este preocuparea noastră”, a dat de înțeles președintele francez.
Problema e că nici măcar liderii de la Bruxelles, cei pe care, măcar teoretic, îi numesc în funcții șefii de state și de guverne din UE, nu-l ascultă pe Macron. Liderul de la Elysee s-a dus la Xi Jinping ca să vorbească despre cooperarea Europa – China, iar Ursula von der Leyen, care l-a însoțit (în calitate de jandarm al intereselor americane?!), s-a apucat să-l amenințe pe președintele chinez nu care cumva să îndrăznească a călca pe insula Taiwan.
Macron este doar o voce în mijlocul unui urlet drăcesc al maselor care cer război. El a prezentat viziunea unei Europe interesată de comerț și afaceri prospere, iar de la Bruxelles i s-a transmis că „azi” e vremea armelor, nu a dialogului.
Europa poate deveni o superputere numai dacă statele membre își recunosc propriul potențial și mai ales își văd propriul interes. Nimeni nu trebuie să ne dicteze cum trăim, nimeni nu are dreptul să-și asume proprietatea asupra noastră. Avem datoria, față de generațiile viitoare, să fim puternici și să arătăm asta și celorlalți, parteneri sau adversari în această lume.