În perioada de după Războiul Rece se presupunea că descurajarea nucleară a atins un echilibru stabil, ghidând o mare parte a gândirii privind securitatea internațională. Invazia Rusiei în Ucraina a modificat fundamental această paradigmă.
Noua strategie nucleară a Rusiei include teste și exerciții militare, arme cu dublă capacitate, operațiuni de informare, precum și declarații publice amenințătoare.
Desfășurarea de arme nucleare tactice în Belarus, utilizarea rachetelor balistice intercontinentale Oreshnik în Ucraina și retorica Kremlinului cu privire la o posibilă escaladare nucleară de neimaginat reprezintă poziția accelerată și exigentă a Rusiei nu numai față de Ucraina, ci și față de NATO.
Potrivit Modern Diplomacy, Rusia a încorporat în mod unilateral manevrele nucleare riscante în conflictele regionale, marcând o schimbare în domeniul de aplicare al strategiei nucleare.
Statelor europene le lipsește un cadru coerent pentru politica de securitate și apărare comună – în special în ceea ce privește amenințarea nucleară.
Doctrina în evoluție a Rusiei vizează nu numai adversarii regionali, ci și scopul de a obstrucționa sprijinul occidental pentru Ucraina.
Indiferent de modul în care se va încheia războiul din Ucraina, Europa și Occidentul nu pot evita abordarea problemelor fundamentale de securitate și apărare, care trebuie să cuprindă în mod necesar considerații nucleare legate de Rusia.
Credibilitatea descurajării nucleare extinse a SUA a fost subminată în urma inaugurării administrației Trump și a turbulențelor ulterioare în relațiile transatlantice.
Europa are două puteri nucleare – Marea Britanie și Franța – fiecare cu strategii naționale distincte, care decurg din contexte istorice și planuri specifice fiecărei țări.
Odată cu reapariția discursului privind securitatea și apărarea, este evidentă nevoia de integrare a aspectelor nucleare alături de alte considerente privind războiul convențional și neconvențional.
Dincolo de consolidarea capacităților militare relevante, comunitatea europeană are nevoie de o viziune care să determine interpretarea provocărilor nucleare ale Rusiei, făcând distincția între acțiunile care justifică un răspuns și cele care ar trebui ignorate.
Pe măsură ce granițele tradiționale dintre război și pace se estompează, națiunile europene trebuie să dezvolte noi abordări de cooperare în domeniul politicii nucleare, menținând în același timp o descurajare credibilă într-o eră a incertitudinii.