Est-europenii, vasalii UE. Până când?

În majoritatea celor 66 de ani de existență, o parte esențială a misiunii UE a fost extinderea inexorabilă a puterii sale de a le spune statelor membre ce să facă.

Acum, trebuie să înțeleagă că va trebui să dea înapoi. Dacă Bruxelles nu se transformă destul de repede dintr-o tehnocrație centralizată care dă ordine vasalilor săi într-o organizație bazată pe un consens larg între guvernele alese, este posibil să se trezească marginalizată sau chiar să se confrunte cu o schismă continentală.

Cea mai recentă ilustrare a acestei situații este reprezentată de o abundență bruscă de cereale ucrainene, subliniază The Spectator.Grânele au fost redirecționate către Europa de Est, ceea ce amenință să submineze și să falimenteze fermierii locali.

Comerțul liber poate fi, în general, bun, dar nicio administrație decentă nu poate sta deoparte și lăsa globalismul să se dezlănțuie atunci când creează o amenințare bruscă și existențială pentru o mare parte din sectorul agricol.

Toate acestea pun pe jar Bruxelles-ul, care, adăpostit de  legislația UE, controlează incredibil comerțul exterior. Este adevărat că susține în mod evindent Ucraina și interesele sale.

Dar  trebuie să își susțină și statele membre. Comisia Europeană vorbește în limba de lemn: “Politica comercială este de competența exclusivă a UE și, prin urmare, acțiunile unilaterale nu sunt acceptabile”. Cu alte cuvinte, agricultorii din România, Bulgaria, Polonia, Ungaria sau Slovacia trebuie să înghită ordinele Ursulei von der Leyen. Și executivul UE chiar își închipuie că va merge treaba asta.

Nu va merge, este cea mai ineptă modalitate de conduce un bloc comunitar. În primul rând, arată eșecul de lungă durată al Bruxelles-ului de a înțelege Europa de Est. N-a priceput că, spre deosebire de o mare parte din Occident, agricultura pe scară largă este o industrie importantă în regiune, care trebuie încurajată.

Dacă UE ar fi înțeles acest lucru, nu ar fi interzis peremptoriu guvernelor Poloniei, Ungariei și Slovaciei să facă ceea ce este necesar pentru a evita o amenințare existențială la adresa supraviețuirii lor.

De asemenea, o mare parte a eurocrației nu a înțeles niciodată cu adevărat că statele estice care, până acum 30 de ani, au trăit în umbra Rusiei, nu au aceeași loialitate neclintită față de autoritatea supranațională de la Bruxelles ca și alte state membre. Nici nu au cum să o aibă, deoarece simt că sunt tratate precum niște colonii.

Pe de altă parte, există șanse ca ordinele lătrate de la Bruxelles să nu fie foarte eficiente, chiar dacă vor fi întărite de o curte europeană complice. Încercările anterioare ale centrului de a impune măsuri considerate de statele est-europene ca afectând fie afacerile lor interne, fie interesele lor naționale, nu au avut succes.

Este perfect normal ca guvernele est-europene să considere vitală supraviețuirea agriculturii, mai presus decât propunerile abstracte ale legislației UE.

Politicienii de la Bruxelles au datoria să apere economia europeană, pentru asta sunt plătiți. Dar au ajuns un soi de mandarini care cer măsuri dure împotriva celor care nu se supun ordinelor lor.

Dacă UE continuă se se împartă între vasali și stăpâni, atunci e de rău. Primii se pot răscula iar cei din urmă vor trage ponoasele.