Eșecul unui stat numit România: fără voce, fără viziune, fără viitor!

Lumea se reîmparte sub ochii noștri. SUA și China luptă pe tărâm economic, Europa se zbate între autonomie și supunere, iar noi? Noi stăm pe margine, cu mâna întinsă și gândul la buzunarele altora. România nu este nici măcar o piesă pe tabla de șah globală, a ajuns terenul de joacă al marilor puteri. Și, în timp ce alții negociază, Bucureștiul rămâne cu datoria crescută și industria subdezvoltată și cu rușinea de a fi perpetuu etichetată drept „țara care nu și-a atins potențialul”.

Într-o încercare disperată de a proteja industria americană, Donald Trump a declanșat un război comercial fără precedent împotriva Chinei, majorând taxele vamale la 125% pentru toate importurile. Pe fondul unei retorici agresive, miliardarul republican a justificat măsurile luate prin necesitatea de a „readuce locurile de muncă în America”.

Ca replică la jocul făcut de Trump, Xi Jinping anunță apariția unui nou actor pe scena globală: Uniunea Asiei! Iată răspunsul Beijingului la manevrele de la Washington: China, Japonia și Coreea de Sud au inițiat negocieri pentru crearea „Uniunii Asiei”, bazate pe liber schimb comercial (fără bariere vamale între cele trei puteri economice!). Oportunitățile ar fi uriașe – vorbim despre o piață comună gigantică (peste 1,5 miliarde de consumatori) și independentă de ideologii; Uniunea Asiei va fi axată pe interese economice, nu alianțe politice.

Efectul domino lovește în Europa

Un război comercial fără precedent între SUA și China plasează Uniunea Europeană într-o poziție delicată – între dependența economică de China și presiunile geopolitice exercitate de America, între a menține neutralitatea și a evita marginalizarea.

Imediat după ce a anunțat taxele vamale masive, de 125%, Trump a oferit U.E. o scutire temporară de 90 de zile, oficial pentru a permite negocieri directe. Însă, această „pauză” a fost mai degrabă o manevră tactică decât un ajutor. De fapt, liderul de la Casa Albă a folosit-o ca levier – pentru a forța UE să se alăture presiunilor exercitate asupra Chinei în domenii precum protecția proprietății intelectuale sau subvențiile statale pentru industriile cele mai importante.

Pusă în fața unei asemenea situații, UE a rămas divizată – țări precum Germania (dependentă de exporturile auto către China) s-au opus sancțiunilor și doar Franța a răspuns mai agresiv, prin critici aduse Beijingului.

Beleaua este că UE a ajuns dependentă de exporturi, iar acum vine decontul unui joc politic greșit. Conflictul sino-american este o bombă cu ceas plasată la Bruxelles. De ce? Pentru că SUA și China reprezintă, împreună, peste 1/3 din comerțul exterior al UE (aproximativ 1350 de miliarde de euro/an). Ca să vă faceți o idee asupra impactului: industria auto germană, care contribuie cu 5% la PIB-ul național, și sectorul de lux francez (giganții LVMH și Kering) sunt, deja, lovite de războiul vamal dintre SUA și China.

Iar dacă America extinde taxele asupra UE, atunci pierderile vor atinge ordinul zecilor de miliarde de euro!

În plus, există și riscul apariției unei „cascade protecționiste”. Dacă SUA și China mențin taxele, UE va fi tentată să răspundă cu măsuri similare (ex.: taxe pe oțel chinezesc sau tehnologie americană). Efectul de domino va determina ruperea lanțurilor globale de aprovizionare, creșterea prețurilor (de la electronice la alimente) și o scădere a PIB-ului în toată Europa.

Soluțiile sunt puține – un dialog cu „Mercosur” (statele Americii de Sud) sau Africa este irelevant, ambele piețe fiind prea mici și, oricum, deja controlate de SUA și/sau China.

Cel mai negru scenariu s-ar intitula „Europa, plăteșteți factura!”. Dacă escaladarea continuă, atunci accesul la piețe SUA & Asia se restricționează, ceea ce înseamnă falimentul total al proiectului UE!

România în ecuația globală: victimă sau jucător?

În contextul acestor schimbări majore, România rămâne un stat slab și dependent. Avem eșec pe toate fronturile (economie subdezvoltată, corupție endemică, justiție lentă) și politicieni incapabili (clasele conducătoare sunt preocupate de interese personale, nu de strategii naționale).

În plus, subordonarea față de Bruxelles arată lumii că România a devenit doar un teren de manevră pentru interese străine.

Economia noastră este una de subsistență. Exportăm brațe ieftine și importăm tehnologie scumpă. Industria? O umbră a ce a fost cândva. Agricultura? Vândută la pachet francezilor și olandezilor.

Despre situația din justiție, nici nu mai pomenim, acolo corupția este cronică – dosarele se prescriu, iar hoții umblă cu onoruri în loc de cătușe. Știm cu toții cine sunt, dar legea nu-i atinge; procesele țin ani, dacă nu decenii, sentințele sunt date pe interese politice, iar instituțiile importante, de la MAI în sus, sunt ocupate cu filmatul și vânatul protestatarilor decât cu securitatea națională.

Clasa politică din România nu conduce, ea administrează furtul. De la proiecte fantomă la licitații trucate, banul public a devenit un jaf legalizat.

Am vândut străinilor pământurile, iar azi țara este un colț de supermarket pentru investitori fără scrupule. Suveranitatea României este doar o glumă proastă – Bruxellesul ne dictează legile (de la PNRR la normele ecologice imposibile), iar Franța ne cumpără pământul cu șpagă (vezi scandalurile din agricultură).

În 2025, România se află la răscruce de decizii care îi vor modela destinul. Putem continua să fim colonia soft a Europei – un popor de muncitori ieftini și consumatori obedienți – sau să ne smulgem din inerția în care trăim. Să acceptăm să fim etern în urmă și să ne bucurăm de mizerie cu fonduri și împrumuturi externe sau să construim o țară cu orgoliu, care să negocieze ochi în ochi cu marile puteri?!